tag:blogger.com,1999:blog-42866053476579048532012-02-02T01:07:04.443-08:00de Elia Davidelia davidnoreply@blogger.comBlogger341100tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-6108817506043998442009-01-27T02:25:00.000-08:002010-03-02T21:39:56.204-08:00<p class="MsoNormal"><span style="font-family:Arial;"><br /><span style="color:black;"><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">I. PRIETENII DIN CARTE (de la A la Z)</span><br /><br /><br />Pentru Mic -<br />un copil de pe planeta Pământ,<br />dar şi călăuzelor sale<br />pe tărâmul acestor poveşti<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Întâlnire cu litera A</span><br /><br />- Cu mine încep toate poveştile, zise litera "A", ieşită în relief.<br /><br />- Eşti foarte lăudăroasă, răspunse Mic, dar o mângâie totuşi pe capul ţuguiat şi pe cele două picioare parcă prinse cu aţă.<br /><br />- Aşa-i că tu nici nu ştii să citeşti? continuă litera A, pe un ton superior. Mare mirare dacă ai auzit vreodată de Albă-ca-zăpada (preferata mea) sau de pitici. De când sunt eu în cartea asta nu ţi-am văzut niciodată părinţii. Apropo, cu ce se ocupă când nu îţi spun poveşti?<br /><br />Mic se înroşi:<br />- Cine este Albă-ca-zăpada?<br /><br />- Cine să fie, sora ta!<br /><br />- Şi eu de ce nu o cunosc?<br /><br />- Pentru că, vezi tu, nici ea nu te cunoaşte pe tine! Ai înţeles?<br /><br />- Bine, şi ce trebuie să fac dacă vreau să o întâlnesc?<br />- Păi, să intri şi tu în poveste.<br /><br />- Cum?<br /><br />- E foarte simplu: ciocăneşti la <?xml:namespace prefix = st1 /><st1:country-region st="on"><st1:place st="on">uşa</st1:place></st1:country-region> mea şi eu îţi fac intrarea.<br /><br />Mic îndoi atunci degetele şi atinse nesigur colţul foii...<br /><br />Dintr-o dată simţi că ameţeşte, tras de o forţă nevăzută în interiorul unei pagini tot mai albe...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Buldogul francez</span><br /><br />"Am fost înghiţit de o poveste", se gândi Mic şi începu să ţopăie fericit în jurul unui buldog francez, care şi el fusese înghiţit de aceeaşi poveste.<br /><br />- Tu cine eşti? mârâi buldogul.<br /><br />- Eu sunt un copil!<br /><br />- Şi de ce mă deranjezi în timp ce scriu?<br /><br />Băiatul dădu să se întoarcă cu spatele, dar buldogul îl prinse de turul pantalonilor.<br /><br />- Stai, că nu te muşc. Poate n-ar fi rău să-mi dai o mână de ajutor. Nu mă descurc şi singur şi în altă <st1:place st="on">ţară</st1:place>.<br /><br />- Tu de unde vii? întrebă copilul, fericit că este băgat în seamă.<br /><br />- Din… Francezia. Nu aş fi venit, dacă nu m-aş fi uitat în oglindă.<br /><br />Mic îl privi, dar nu mult.<br /><br />- Vezi ce urât sunt? continuă buldogul. De aceea vreau să fiu deştept.<br /><br />- Şi cum o să fii deştept?<br /><br />- Întâi învăţ să scriu şi pe urmă o să învăţ să citesc. Aşa am auzit că te faci deştept.<br /><br />- De la cine ai auzit?<br /><br />- De la o literă pe care o chema "A". Eram gata s-o sfâşii, când a venit stăpânul meu şi mi-a smuls cartea din colţi. A fost foarte drăguţă cu mine.<br />Mi-a spus că pot fi un animal de companie minunat, dacă învăţ să mă port.<br /><br />- Mă bucur să-ţi fiu de folos!<br /><br />- Atunci ajută-mă să-mi scriu numele pe plăcuţa asta. Sau nici tu nu ştii să scrii?<br /><br />- Păi, să vezi…<br /><br />- Uite cum facem, scriem numai iniţiala, îl salvă buldogul, mai avansat. Adică prima literă din cuvânt. Adică "B".<br /><br />- Eu îi fac spatele, spuse Mic.<br /><br />- Eu capul şi burta.<br />- Şi după ce terminăm?<br /><br />- După ce terminăm, îţi spun o poveste nemaiauzită cu prietenul meu, Bichon.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Povestea lui Bişon</span><br /><br />- Povestea lui Bişon începe cu a fost odată?<br /><br />- Daaa…, toate poveştile încep cu a fost odată, răspunse atoateştiutor buldogul.<br /><br />- Mi-ar plăcea să am şi eu un prieten…<br /><br />- De fapt, mi-e ca un frate.<br /><br />Mic îşi aduse aminte de Albă-ca-zăpada, sora sa necunoscută dintr-o poveste.<br /><br />- Ştii, cu Bichon e o istorie cam lungă… se răzgândi buldogul. Cred că e mai bine s-o scurtez.<br /><br />- Vrei să nu mă plictisesc? întrebă copilul<br /><br />- Nu, vreau să rămâi cu ceva din povestea asta.<br /><br />- Cu…CE?<br /><br />- Exact, cu "C".<br /><br />Copilul făcu ochii şi mai mari decât îi avea.<br /><br />Buldogul zâmbi; timp în care un firicel de poveste i se scurgea de pe o buză.<br />Părea mai frumuşel acum.<br />“De fapt, nu e delco urât!” se gândi Mic. “Şi mai e şi foarte deştept! “<br />Gândul îi fu, însă, repede întrerupt.<br /><br />- Bichon e grozav!<br />Şmecherul ăsta nici acum nu-şi arată vârsta.<br />Nu îţi spun câte suflete miloase l-au luat să-l crească. Fiecare până s-a plictisit, şi toţi crezând la început că e pui…<br /><br />- Eu sunt foarte mare ! simţi băiatul nevoia să intervină.<br /><br />- Pentru că tu nu ai blană!<br />Dacă aveai blană şi nu ţi se vedeau decât ochii, toţi ar fi zis că eşti un pui de Bichon.<br /><br />Piciului îi plăcu ideea.<br /><br />- Trebuie să afli că într-o zi a ajuns în casa unei fete care, ca şi tine, nu ştia să scrie.<br /><br />- Nici tu nu ştii să scrii.<br /><br />- Eu sunt câine, ai uitat?<br /><br />Copilul schimbă repede vorba.<br />- Şi cum o chema pe fată?<br /><br />- C_nuşăreasa.<br /><br />- Nu-mi sună bine, C_nuşăreasa.<br /><br />- Nici mie, dar dacă fata aşa îşi scria numele, aşa ţi-l spun.<br />- De ce nu o corecta nimeni?<br /><br />- Pentru că era foarte săracă. Nu avea decât zdrenţele de pe ea.<br /><br />- Îi dau eu blugii mei.<br /><br />- Fii serios, în poveşti nici băieţii nu poartă blugi.<br />Darămite o fată!<br /><br />- Era o fată bună?<br /><br />- Daaa…<br />L-a îndrăgit pe Bichon de cum l-a văzut alungat în stradă de o pisică aristocrată.<br /><br />- Şi pe urmă?<br /><br />- Pe urmă l-a luat în casa ei şi l-a ascuns, de frică să nu i-l fure cele două surori vitrege.<br /><br />Desigur, nu ştii, pentru că eşti Mic, dar într-o zi se dădu o petrecere la palatul acela, pe care îl vezi ceva mai încolo.<br />La petrecere fură invitate toate fetele, mai puţin C_nuşăreasa.<br /><br />- Îmi pare rău de ea.<br /><br />- Şi lui Bichon i-a părut, că doar îmi e prieten şi frate.<br />De aceea a făcut o faptă necugetată pentru un câine de rasa şi de vârsta lui: s-a tuns.<br />Arăta ca un pui jumulit, dar cel puţin îi dăruise din inimă C_nuşăresei material pentru o rochie albă şi pufoasă, cu pedigri.<br /><br />- Cred că era frumoasă.<br /><br />- Puţin spus.<br />Când a venit zâna şi a văzut-o s-a minunat.<br />Nu a trebuit să mai dea decât foarte puţin din baghetă.<br /><br />- Şi Bişon?<br /><br />- Bichon, pentru sacrificiul lui, a fost imediat răsplătit.<br />A primit înapoi toţi anii pe care îi trăise prin străini, plus un castron cu boabe mari şi rotunde pe care erau scrise toate literele din alfabet.<br />Aşa a învăţat el să citească şi să scrie.<br />După care a învăţat-o şi pe C_nuşăreasa tot ce trebuia să cunoască pentru a fi o bună soţie pentru un prinţ.<br /><br />Lui Mic îi păru rău că povestea s-a terminat…<br /><br />Dar buldogul mai adăugă, lingându-şi buzele de plăcerea continuării:<br />- E suficientă o singură boabă din aia în vârful unui pantof, ca să nu îţi intre piciorul şi să pierzi o căsătorie pe cinste.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Prima despărţire</span><br /><br />Mic nu ştia să se despartă, aşa că.se chinuia să îşi ia fără smiorcăieli rămas bun de la buldog.<br /><br />I se părea că nu o să poată niciodată să-l lase acolo şi el să pornească în căutarea Albei-ca Zăpada.<br /><br />- Dar pleacă odată, zise buldogul.<br />Ce te tot foieşti?<br />O să mă regăseşti aici, că doar nu am în ce poveste să mă mai duc.<br /><br />- Mi-a venit o idee, răspunse băiatul.<br />Vii cu mine.<br /><br />- Am eu nevoie de mişcare, dar nici chiar aşa, zâmbi câinele, cu colţurile gurii lăsate în jos.<br /><br />- Tu ai nasul fin, poţi să miroşi urmele…<br /><br />- Şi picioare prea scurte.<br />Nu vreau să-ţi fiu o povară când o să te rog să mă iei în braţe.<br />Pe hârtie se merge mult.<br /><br />Era adevărat.<br />Mic o ştia.<br />Trecură doar trei zile de când îşi începu călătoria, dar deja se simţea departe.<br /><br />- Nu te voi uita niciodată, B! îl alintă el pe buldog.<br /><br />- Nici nu ai cum, amice!<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">"Eu sunt Degeţica"</span><br /><br />Litera A era din nou lângă Mic.<br /><br />- Am venit! zise ea.<br />- Dar nu te-am chemat.<br /><br />- Nu contează.<br />Eu ştiu când trebuie să vin.<br />Şi, în afară de asta, sunt oricum peste tot.<br /><br />- Eşti o spioană?<br /><br />- Nu, sunt o vocală.<br /><br />- Ce este o vocală?<br /><br />- Pentru tine,... o cântăreaţă... de operă!<br /><br />- Atunci, cântă-mi şi mie ceva! îndrăzni băiatul.<br /><br />Litera A trase aer în plămâni până se deformă. Pe urmă îl dădu afară pe tot, sub forma unor sunete foarte plăcute:<br /><br />- A, e, i, o, u….<br /><br />- Cânţi foarte frumos, aplaudă Mic, extaziat.<br /><br />- Nu-i aşa?<br />Nu degeaba sunt primă vocală pe scena palatului.<br />Puteam să fiu şi balerină, dar mi-au legat picioarele cu aţă, pentru că făceam mereu şpagatul.<br /><br />Băiatul o privi cu simpatie.<br /><br />- Nu ţi-e greu să mergi aşa?<br /><br />- Dar cine a spus că merg?<br /><br />- Păi, cum ai ajuns până aici?<br /><br />- Am zburat.<br /><br />- Nu te cred.<br /><br />- Vrei să încerci şi tu?<br />Închide ochii.<br /><br />Mic închise ochii, lăsându-se pradă imaginaţiei.<br /><br />- Unde mă duci?<br /><br />- Nicăieri.<br /><br />- Dar eu simt că mă duci undeva.<br /><br />- Ţi se pare.<br /><br />Şi totuşi el se trezi pe o frunză mare de brusture.<br />Singur.<br />Ba nu, alături de miniona Zână a Florilor, care îi pansa, cu o petală de crin, rana roşie din genunchi.<br /><br />- Eu sunt Degeţica, mai auzi, după care căzu într-un basm adânc.<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Arcul Degeţicăi</span><br /><br />- De ce te cheamă Degeţica? fu prima întrebare a băiatului, atunci când deschise ochii.<br /><br />- Pentru că nu sunt mai mare decât degetul tău, Mic.<br /><br />- Dar o să mai creşti, nu?<br /><br />- Niciodată!<br /><br />- Cred că eşti foarte tristă, dar să nu mai fii…<br />Eu cunosc o zână care o să te ajute…<br /><br />- Şi eu sunt o zână, Mic.<br /><br />- Da?<br /><br />- Zâna Florilor.<br />De dragul lor trebuie să rămân ceea ce sunt.<br /><br />- Dacă ai creşte, nu te-ai mai putea aşeza pe nici o petală! spuse, gânditor, băiatul.<br /><br />- Şi nici nu aş mai putea trage cu arcul…<br /><br />- Chiar ştii să tragi cu arcul?<br /><br />- Da.<br /><br />- În cine?<br />În muşte?<br />- Nu, în vânt.<br />Uneori este atât de duşmănos…<br /><br />- De ce?<br /><br />- Nu ştiu.<br />Florile nu i-au făcut nimic, niciodată.<br />Dimpotrivă, l-au răsfăţat cu înfăţişarea şi cu mireasma lor.<br /><br />- Îmi spui unde e arcul tău?<br /><br />- Uite-l! i-l arătă Degeţica.<br /><br />Mic era impresionat.<br />Un "D" foarte simplu şi uşor de folosit.<br /><br />- Ţi-l pot împrumuta, spuse ea.<br /><br />- Mulţumesc.<br />Crezi că aş putea să-mi fac şi eu unul?<br /><br />- Asta nu e greu. Te voi învăţa.<br /><br />Într-o clipă, băiatul se puse pe lucru, sub privirea atentă a zânei, care ştia că la final îi va dărui, totuşi, arcul ei cu puteri magice.<br />Dar şi săgeţile fermecate ale acelor gânduri cu care nu poţi răni pe nimeni, niciodată.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">A doua despărţire</span><br /><br />Ca să îl scutească de chinul despărţirii de noua sa prietenă, litera A se înfăţişă degrabă lângă Mic.<br /><br />- Hai, e momentul.<br /><br />- Ce moment?<br /><br />- Momentul să o cunoşti pe Eliza.<br /><br />Băiatul era nedumerit.<br /><br />- Dar eu nu vreau s-o cunosc pe Eliza.<br /><br />- Nu vrei, pentru că n-o cunoşti.<br /><br />Cu asta îl blocă.<br /><br />- Stai puţin, zise el, şi se întoarse înspre Degeţica:<br />Mulţumesc.<br /><br />- Eu îţi mulţumesc ţie.<br />Îmi doream de multă vreme un "D" nou, murmură Zâna Florilor.<br /><br />- Când vei mai avea nevoie de mine, să-mi trimiţi repede un gând.<br />Las totul şi vin! mai adăugă Mic, înainte să fie luat pe sus de "binevoitoarea" literă A:<br /><br />- Te cred.<br />Hai odată, că apune soarele şi nu mai vezi lebedele…<br />- Dar de ce trebuie să văd ce vrei tu?<br /><br />- Pentru că o singură dată te întâlneşti... pentru prima oară… cu aşa ceva!<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Scara</span><br /><br />- Eliza! începu Mic să strige, cu ochii în toate părţile.<br /><br />- Nu mai striga! îl apostrofă litera A.<br /><br />- Dar vreau s-o cunosc! insistă el.<br />Vreau să-i arăt ce mi-a dat Degeţica.<br />Oare Eliza o să îmi dea ceva? întrebă el plin de speranţă.<br /><br />- O să-ţi dea o urzică pe spate, asta o să-ţi dea!<br /><br />Mic se bosumflă.<br />Nu ştia ce este o urzică, dar “pe spate” nu-i plăcea deloc.<br />Totuşi, indiferent de ce avea să i se întâmple, hotărî să nu mai ţipe.<br /><br />- Dacă facem rost de o scară, o s-ajungem şi la Eliza! zise, ceva mai calmă, însoţitoarea sa.<br /><br />- Ştii unde e?<br /><br />- Da.<br />E într-o temniţă atât de înaltă şi de întunecoasă, încât şi suindu-ne până la ea tot nu cred că o s-o zărim.<br /><br />- Nu-mi place povestea asta, grăi Mic.<br />Nu-mi place deloc.<br /><br />Litera A se înfipse bine pe picioare:<br />- Şi ce vrei? Alta mai bună nu avem în seara asta.<br /><br />- Dar mi-ai promis!<br /><br />- Trebuia să te iau de acolo!<br /><br />- Eşti sigură, continuă el, că nu o să reuşim să facem să fie şi aceasta o poveste frumoasă?<br /><br />- Ţine numai de tine, piciule!<br />Simţindu-se aproape la fel de important ca un personaj principal, băiatul începu să răspândească atâta lumină în jur, încât zăriră, foarte aproape de ei, în formă de "E", scara după care umblaseră o jumătate de oră.<br /><br />- Bravo, Mic! îl lăudă litera A, ghicind că, dacă îl mai laudă un pic, nu doar că o să ridice E-ul de jos, dar o să-l şi proptească de zid.<br />După care, tot el va urca primul şi va deschide geamul întunecatei odăi în care Eliza împletea cămăşi din urzici…<br /><br />- Te-am găsit, Eliza!<br /><br />Fata nu avea voie să vorbească.<br />Surâse, însă, acelei lumini, în mijlocul căreia desluşi chipul fericit al unui copil.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Pe aripi de lebădă</span><br /><br />Mic nu îşi putea lua ochii de la ea.<br /><br />- De ce nu-mi vorbeşte? o întrebă, trist, pe A, zărind-o la capătul celei de-a treia trepte.<br /><br />- E un blestem la mijloc! răspunse aceasta.<br />Dar poţi fi sigur că, stând degeaba aici,... îi eşti de un uriaş folos!<br /><br />Auzind ultimele cuvinte, inima lui de copil lumină din nou încăperea.<br />Eliza reuşi să termine, astfel, în foarte scurt timp o cămaşă. Şi încă una.<br />Acum era aproape sigură că va reuşi să îşi salveze fraţii, ţesând cu repeziciune fir cu fir din urzicile care îi răniseră mâinile.<br />Mic o urmărea fascinat, bun motiv pentru litera A să încerce să-i distragă atenţia.<br /><br />- Hei, iată lebedele.<br /><br />- Am mai văzut lebede!<br /><br />- Dar n-ai văzut... unsprezece!<br /><br />Nici nu întoarse el bine capul, că <st1:country-region st="on"><st1:place st="on">uşa</st1:place></st1:country-region> temniţei se dădu în lături.<br />Un om cu inimă de călău o smulse pe fata care ţinea strâns la piept straiele verzi.<br /><br />- Pune-ţi mâna la ochi! îl îndemnă A, speriată de moarte.<br /><br />- Nu te mai ascult! se împotrivi băiatul, pe jumătate leşinat.<br /><br />De spaimă şi de emoţie, nu văzu şi nu simţi când aripile albe ale unei lebede îl depuseră în braţele Elizei; ca ele să poată îmbrăca, rupând vraja, ultima dintre cămăşile ţesute cu atâta trudă…<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">O familie ca-n poveşti</span><br /><br />- Unde mă aflu? întrebă Mic, trăgând de sub tacâmurile de un argint strălucitor, şerveţelul de mătase, cu monograma “F”.<br /><br />- Eşti în epoca de piatră, isteţule! răspunse litera A.<br /><br />- De ce nu-i văd pe Fred şi Barney?<br /><br />- Uite-i <st1:state st="on"><st1:place st="on">colo.</st1:place></st1:state> Cum de nu-i recunoşti?<br />Băiatul privi spre un capăt al mesei, unde, printre alţi copii îndrăgostiţi de poveşti, erau aşezaţi, nu Fred şi Barney, ci doi prieteni buni, cu care mai bătea din când în când mingea.<br />Acum ei înţepau cu furculiţa prăjiturile din vecinătatea farfurioarelor albe, din porţelan.<br /><br />- Neciopliţi ca întotdeauna! comentă litera A, voind să pară manierată.<br /><br />- Cine a făcut semnul acesta pe toate obiectele de pe masă? întrebă Mic, atras de fineţea lucrăturii.<br />De altfel, încercă să-l deseneze şi el, în puţinul sos care-i mai rămăsese din crema de zahăr ars.<br /><br />- E o monogramă, dacă nu ştiai! Un “F”.<br /><br />În clipa aceea, intrară, pe rând, în straie pline de eleganţă şi cu o atitudine nobilă, unsprezece bărbaţi înalţi şi chipeşi, ce făcură, dându-se în lături, un culoar pentru sora lor, Eliza.<br /><br />Mic încremeni.<br /><br />Mai ales că fata se îndrepta, cu zâmbetul pe buze, în direcţia lui.<br />- Eşti într-o Familie, Mic!<br />Bucuria de a fi din nou alături de fraţii mei este la fel de mare ca recunoştinţa pe care ţi-o port.<br /><br />- Mi… mi…e? se bâlbâi el, emoţionat.<br /><br />- Da, ţie.<br />Eram foarte deznădăjduită!<br />Credeam că nu voi mai avea suficientă lumină în suflet pentru a-mi termina lucrul.<br />Dar ai apărut tu...<br /><br />Băiatul nu pricepu mare lucru.<br /><br />- Eu m-am suit pe o scară, ca să te caut.<br />Vrei să-ţi arăt cum am făcut?<br /><br />Litera A pufni în râs.<br /><br />- Da, arată-mi! îl încurajă fata.<br /><br />Dar el lăsă capul în jos.<br />- Nu contează.<br />Oricum ne despărţim.<br /><br />- Nu ne despărţim, Mic.<br />- Ba da.<br />Eu mereu mă despart.<br /><br />Eliza scoase din mâneca rochiei o batistă din cea mai fină dantelă, pe care era brodat un “F” neînchipuit de frumos.<br /><br />- De acum faci parte, pentru totdeauna, din această... Familie.<br /><br />Băiatul era tare mândru.<br />Însă cuvântul "familie" avu darul de a-i aminti imediat de părinţii săi mereu ocupaţi.<br /><br />- Nu ai şi pentru mama şi pentru tata câte o batistă?<br />Am avut, zâmbi Eliza.<br />Le-am oferit-o când erau de vârsta ta.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Fata cu nasul roşu</span><br /><br />- Cum ajung înapoi acasă? întrebă Mic, simţind nevoia să scotocească prin toate dulapurile părinţilor, după batista cu monogramă.<br /><br />- Fraţii mei vor chema unsprezece lebede albe care te vor însoţi bucuroase.<br />Dar eşti sigur că nu doreşti îngheţată?<br /><br />"Am tot timpul din lume", gândi băiatul şi se grăbi să răspundă:<br />- Nu sunt sigur că nu doresc!<br /><br />Zâmbind, Eliza ceru să se aducă desertul promis.<br />În cupe de argint, cu picior înalt, toate inscripţionate cu “F”-ul nobilei familii, îngheţata parcă se lăuda cu aroma sa irezistibil de naturală.<br /><br />Toţi copiii de la masa poveştilor, printre care şi prietenii lui, inspirau profund… Nuanţele vaniliei, ciocolatei şi căpşunelor colorau aerul ce le gâdila delicat nările.<br /><br />Cu toate acestea, Mic nu reuşi să ducă linguriţa la gură: pe fereastra care dădea în stradă, tocmai când se pregătea de atacul asupra propriei porţii, zări chipul unei fetiţe.<br />Poate că nu l-ar fi văzut, dacă flacăra unui băţ de chibrit aprins chiar atunci nu i-ar fi atras atenţia şi nu ar fi luminat acea figură frumoasă şi tristă.<br /><br />Cufundaţi în cupe, ceilalţi nu vedeau nimic.<br />Dar fata era acolo.<br />Şi sufla din când în când peste mâna cu care decupa în poleiul de pe geam o fereastră mai mică.<br />Pentru doi ochi albaştri şi un nas roşu.<br /><br />Doar gura nu i-o desluşi, din cauza unor flori albe, de gheaţă fără gust.<br /><br />- O să plec! îi zise el Elizei.<br />Am ceva important de făcut!<br /><br />Aceasta îşi chemă fraţii, care îi puseră în palme unsprezece lebede din hârtie.<br />- Când vei dori vreodată să îţi iei zborul, spuseră ei, priveşte aceste păsări…<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Micul Gentleman</span><br /><br />- Gata? Privim lebedele? zise litera A.<br /><br />- Tu poţi să mai rămâi.<br />Eu am găsit pe cineva.<br /><br />- Pe cine?<br /><br />- Nu ştiu.<br />Dar tare aş vrea să fie Albă-ca-zăpada.<br /><br />- Albă-ca-zăpada, sora ta, aici?<br />Că, de fapt, nu îi era soră adevărată, cum îl minţise la început, asta litera A nu mai pomeni, de teamă să nu-l piardă de amic.<br /><br />- Poate mă caută! zise băiatul.<br />- Ascultă-mă pe mine, că o cunosc, fără pitici nu face un pas.<br /><br />- Pe pitici nu i-am văzut, fiindcă n-au ajuns până la geam! îi explică el, convins că începe să aibă dreptate.<br /><br />Şi totuşi, ceva nu se potrivea: Albă-ca-zăpada nu avea nasul roşu!<br /><br /><br /><br />- Cine eşti? o întrebă pe fata aşezată pe trepte, ce căuta să aprindă, cu lacrimi în ochi, un ultim băţ de chibrit.<br /><br />- Nu ştiu cine sunt, dar aşa mă strigă lumea: “Fetiţa cu chibrituri”.<br /><br />- Şi când nu o să mai ai chibrituri cum o să ţi se spună?<br /><br />La asta nu se gândise niciodată.<br />Dar nici nu-i păsa prea tare dacă o să mai aibă vreun nume sau nu.<br />- Eu pot să fac să fii sora mea, zise Mic, luând-o de mână.<br /><br />Vorbele acestea o mai încălziră puţin.<br />Dar gerul, care îi pătrunse în corp o scutura încontinuu.<br /><br />- Vrei să intri în casă la noi? o întrebă.<br />Am o familie foarte mare.<br />O să primeşti şi tu o batistă cu monogramă.<br /><br />- Mi-aş dori mai mult nişte ghete.<br /><br />Băiatul îşi scoase ghetele imediat şi o încălţă.<br />Apoi îi aşeză pe umeri haina, din buzunarul căreia scoase, dintr-o fluturare, batista.<br /><br />- Uite dovada!<br /><br />- Ce dovadă?<br /><br />- Că există o Familie!<br /><br />“Fetiţa cu chibrituri” vru să zâmbească, dar zâmbetul său se răzgândi într-o clipă.<br /><br />- Brr... Ai mâncat ceva? o mai întrebă Mic, din dorinţa grabnică de a o convinge să intre în casă.<br /><br />Ea dădu din cap în semn că nu.<br />Dar nu voia să intre.<br />Îi era teamă că nimic din toate acestea nu era adevărat.<br /><br />Atunci, băiatul deschise uşa şi aproape că o trase cu forţa înăuntru.<br />Picioarele lui de Mic Gentleman se învineţiseră sub şosetele galbene cu dungi gri, iar degetele, fiecare în parte, luaseră, la adăpost de orice privire, forma "G" a unor cârcei.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">“Dragă Hans…”</span><br /><br />- Ea este “Fetiţa cu chibrituri”, o prezentă rapid tuturor copiilor aflaţi la, sub şi pe masa cu poveşti.<br /><br />- Noi o cunoaştem, ziseră unii.<br /><br />- Noi o vedem pentru prima dată, spuseră alţii.<br /><br />Apoi ciocniră, veseli, în cinstea ei, cupele fără îngheţată.<br /><br />- Mic o să te salveze, o să vezi! grăi atunci un băiat “citit”, care avea acasă, într-un dulăpior înalt, în formă de "H", o sută şi ceva de CD-uri.<br /><br />Printre care şi unul cu acest basm scris de un om foarte mare, despre care, interesându-se, află că îl cheamă Hans Christian Andersen.<br /><br />În fiecare seară asculta CD-ul şi plângea că nu poate să facă nimic pentru a împiedica fatalul deznodământ – adică nefericitul sfârşit, atât al fetiţei, cât şi al poveştii.<br /><br />- Mic o să te salveze! se uniră apoi, într-un cor, toate vocile.<br /><br />Doar că Mic nu era de faţă.<br /><br />Fugise lângă sobă, ca să îşi încălzească şi să îşi îndrepte degetele de la picioare.<br /><br />Ciorapii lui galbeni cu dungi gri, puşi la uscat, atârnau de cele două braţe ale un sfeşnic aflat pe o policioară.<br /><br />Era plăcut. Umbrele calde ale flăcărilor se jucau printre degetele lui răsfirate, sub privirea celei ce căuta, fără succes, să îi dea ghetele înapoi.<br /><br />Băiatul era ca şi adormit.<br /><br />În primul din cele cinci vise - care îi traversară într-un singur minut mintea aţipită- se făcea că mai mulţi copii decât el îi cer să o salveze pe fetiţa cu chibrituri.<br /><br />În al doilea vis, fetiţa cu chibrituri îi dădea ghetele înapoi iar el îi spunea: “Păstrează-le, o să mai ai nevoie de ele, după ce le usuci!”<br /><br />În al treilea, se întâlni cu părinţii săi, de care îi era tare dor, undeva într-un magazin cu articole pentru copii, iar aceştia îi cumpărară şosete groase din lână şi bocanci serioşi. Plus un palton şi un fular,... amândouă roz.<br /><br />Al patrulea vis fu şi mai frumos. Se desfăşura într-un decor minunat, în preajma Naşterii Domnului, când, de prea multă bucurie, copiii şi părinţii marii Familii simt nevoia să-şi consume energia, făcând tot felul de cadouri şi împodobind în exces bradul.<br /><br />Ultimul dintre vise îl mai aduse cu picioarele pe pământ.<br /><br />Adică şedea cu ele sub o masă şi, în ciuda faptului că nu cunoştea încă toate literele, compunea, totuşi, o primă scrisoare.<br /><br />Ea începea cu aceste două, simple cuvinte:<br /><br />“Dragă Hans…”<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Un strop de Iubire</span><br /><br />Mai departe, fu nevoie ca băieţelul să-şi recunoască în sinea sa neputinţa şi să trimită săgeata unui gând grăbit către Degeţica.<br />Iat-o, ivindu-se în visul său, asemeni un funigel, dintre petale roşii de flăcări.<br /><br />- Am venit, dragul meu.<br /><br />- Mulţumesc, prietena mea zână.<br /><br />Am nevoie să mă ajuţi să-l conving pe Hans.<br /><br />- Dar tu ştii cine este Hans? spuse ea.<br /><br />- Un copil? întrebă el.<br /><br />Degeţica zâmbi.<br /><br />- Un copil mare.<br /><br />- Asta înseamnă că nu o să vrea să mă ajute? mai întrebă Mic, folosindu-se de puţina experienţă pe care o avea cu băieţii din cartier.<br /><br />- Asta înseamnă că l-ai şi convins.<br /><br />- Daaa? păru el mirat.<br /><br />- Da.<br /><br />- Deci nu trebuie să-i mai scriu şi să-l rog să fie bun cu fetiţa cu chibrituri, care cred că o să moară de frig?<br /><br />- Ba da, poţi să îi scrii. Numai că Hans nu i-a dorit niciodată răul, asta voiam să îţi spun. Inima lui este ca şi a ta.<br /><br />- Dar de ce băiatul cu CD-uri plânge în fiecare seară?<br /><br />- Pentru că el încă nu a priceput unde se duce fetiţa.<br /><br />- Şi unde se duce, dacă eu am priceput?<br /><br />- În casa din Cer a acestei mari Familii de pe pământ.<br /><br />- Casa din Cer? Aşa cum e casa de la munte, unde trăieşte mamaia?<br /><br />- Exact. Vezi că ai înţeles?<br />Şi, ca să fii sigur că nu te mint, hai să-ţi citesc sfârşitul poveştii:<br /><br />“ Şi chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă s-au înălţat în strălucire şi în bucurie, şi fetiţei nu-i mai era frig, nici frică: era în cer.”<br /><br />- Vreau şi eu să plec în Cer, zise Mic.<br /><br />- Nu se poate, încă nu ştii să scrii şi să citeşti, zâmbi Degeţica.<br />- Da, ai dreptate! fu el de acord.<br />Dar mai târziu tot mă duc!<br /><br />În clipa aceea, sfârşindu-se minutul, se trezi.<br /><br />Nici Degeţica şi nici Fetiţa cu chibrituri nu mai erau acolo.<br /><br />Rămăseseră doar copiii cu urechile lor mereu ciulite, cărora, la lumina unei lumânări înalte, asemeni unui "I" făcut din ceară, începu să le spună... ce a vrut să le povestească Hans.<br /><br />Un strop fierbinte, de Iubire, îi căzu pe mână, când aşeză, de emoţie, "I"-ul de ceară mai bine în sfeşnic…<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Bucuria...Jocului</span><br /><br />- Da’ frumos mai povesteşti! zise un bătrânel palid, format din ceară topită, la poalele lumânării.<br /><br />- Tu…cine eşti? îl întrebă Mic, după ce toţi copiii adormiseră, legănând din cap în semn că au înţeles mesajul ascuns al poveştii lui Andersen.<br /><br />- Nu mă recunoşti? Eu sunt... Jocul!<br /><br />- Cum eşti Jocul, dacă abia te ţii în baston? se arătă nedumerit Mic.<br /><br />- Nu e baston, se oţărî bătrânelul.<br />Chestia asta în formă de “J”, pe care ţi-o imaginezi tu aici, e…o crosă.<br /><br />- O crosă?<br /><br />- O crosă de golf.<br /><br />- O crosă de golf?<br />Ce este…un golf? continuă copilul, pe acelaşi ton mirat.<br /><br />- Golf este prenumele meu.<br />Ţi-am spus că eu sunt... Jocul!<br />- Aha! păru să priceapă Mic.<br /><br />- Aha se spune când nu pricepi nimic! spuse bătrânelul şi adăugă:<br />Tu ai vreun nume de familie?<br /><br />Băiatul se lumină.<br />- Am, la fel ca şi tine.<br />Dar…e acasă, pe uşă.<br />Ce mult vreau să ajung acasă la mine! se întristă el deodată.<br /><br />- Închide cartea! zise bătrânelul, zâmbind.<br />Dă-le încolo de poveşti.<br />Mai distrează-te şi tu.<br /><br />- Nu pot, e o carte frumoasă şi toţi prietenii mei serioşi sunt în ea.<br /><br />- Eu cred că tu nu ştii drumul! insistă omul cu crosa.<br /><br />- Nu trebuie să-l ştiu, îi explică Mic.<br />Am primit unsprezece lebede din hârtie, pe care, doar dacă le privesc, o să mă ducă unde vreau.<br /><br />- Şi unde o să le spui că vrei?<br /><br />- Ăăăă….!<br /><br />- Ascultă, eu te trimit la sigur! continuă figura de ceară, al cărei trup tot lua proporţii.<br /><br />- Poţi tu să faci asta?<br /><br />- Pentru un copil, orice! zise Jocul.<br />Dar repede, până nu mă îngraş.<br /><br />- Şi cum o să mă trimiţi acasă?<br /><br />- Simplu.<br />Tu te faci Mic de tot, adică ghem, până începi să semeni cu o minge... de golf, zâmbi bătrânelul.<br /><br />- Şi tu?<br /><br />- Lasă-mă... pe mine.<br />Promit că despărţirea asta n-o să te doară!<br /><br />- Dacă promiţi…, simţi nevoia să-şi facă puţin curaj băiatul.<br /><br />După care se ghemui atât de mult, încât nu i se mai văzură nici capul, nici picioarele - doar haina plesnită pe spinare şi cele două buzunare din spate ale blugilor.<br />Ele avură nevinovata ocazie de a se întâlni pentru prima, dar mai ales pentru ultima oară, cu Jocul şi cu crosa lui.</span></span></p><p class="MsoNormal"><br /><span style="font-family:Arial;"><span style="color:black;"></span></span></p><p class="MsoNormal"><span style="font-family:Arial;"><span style="color:black;"><span style="FONT-WEIGHT: bold">Un Kilogram de emoţii</span><br /><br />Bătrânelul de ceară asudase.<br />Figura i se albi de tot, iar trupul începu să i se subţieze.<br />Crosa zăcea, frântă, la pământ.<br /><br />- Gata, l-am trimis! spuse el.<br />- Sper că unde trebuie! completă ea.<br /><br />- Ce greutate crezi că avea?<br /><br />- Greutatea lui, plus un Kg. de emoţii!<br /><br />- Emoţii? Ce sunt alea? făcu pe naivul bătrânelul, devenind tot mai rigid.<br /><br />- De unde să ştiu? răspunse crosa.<br />Ştiu doar că toţi copiii le au când se întorc undeva după ce au lipsit nişte ore bune.<br /><br />- Băiatul ăsta nici nu a fost plecat.<br />Iar părinţii, stai liniştită, oricum nu sunt acasă…<br /><br />- Şi totuşi... de ce s-a urnit aşa de greu?<br /><br />Bătrânelul tăcu.<br />Kilogramul de emoţii îi aparţinuse.<br />O singură dată în viaţa lui atârnând de o lumânare a avut mâna atât de grea – atunci când a trebuit să-l mintă pe băiat... că despărţirea de poveşti n-o să doară.<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Lecţia</span><br /><br />Încă ghemuit, copilul plângea în pat, cu sughiţuri, sub privirile părinţilor săi frumos înrămaţi.<br />Care, nu doar că nu erau acasă în momentul prost ales de omul de ceară pentru a-l expedia înapoi, dar nici batistele cu monograma “F” nu le mai aveau.<br />Scotocise destul, ca să fie sigur că pentru ei Familia nu însemna mare lucru.<br /><br />Dacă ar aprinde acum o lumânare, visa Mic, ştergându-şi nasul cu mâneca, poate că un nou omuleţ de ceară i-ar întinde o crosă de ajutor.<br />Nu avea, însă, voie să pună mâna pe cutiile cu chibrituri.<br /><br />Sau, dacă ar lua cartea şi ar ciocăni la uşa literei A, poate că aceasta i-ar deschide şi l-ar pofti într-o altă poveste.<br />Dar îi era ruşine să nu se întâlnească, din întâmplare, cu prietenii săi, ale căror nume nu ştia nici acum să le scrie:<br />cu Buldogul francez,<br />cu Bichon şi<br />C_nuşăreasa,<br />cu Degeţica,<br />Eliza sau<br />Fetiţa cu chibrituri,<br />cu Hans, pe care nici nu l-a cunoscut,<br />şi chiar cu Joc, o figură de om de ceară, care trebuie să se fi topit între timp, sub greutatea unui kilogram de emoţii, pe uriaşul lui teren "de golf".<br /><br />Aşa că se sui întâi pe scaun, apoi în genunchi pe biroul tatălui său şi în cele din urmă în picioare, cu mâna întinsă după un pix confiscat.<br />Pentru că nu găsi nici o coală de scris, iar de pereţi - în urma unei pedepse de neuitat - avea oroare, scoase din buzunar cele unsprezece lebede din hârtie…<br />Pe fiecare dintre perechile de aripi desenă câte o literă mare şi strâmbă, de care fu extraordinar de mulţumit.<br /><br />Gata, îşi spuse Mic, acum îmi pot lua zborul…<br />Şi le privi de parcă el inventase alfabetul.<br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Învăţăturile celor unsprezece lebede</span><br /><br />- Ce-ai făcut, ai scris pe aripile noastre! se văitară lebedele, care nu mai erau albe.<br />Acum nu te vom putea duce mai departe de colţul în “L” al unei foi de hârtie.<br /><br />- De ce? întrebă copilul, cu o undă de tremur în glas.<br /><br />- Pentru că jumătate din puterea noastră magică a fost luată de literele tale! zise prima dintre păsări.<br /><br />- Dacă noi zburăm într-o parte, ele sigur vor dori să zboare în alta! zise a doua.<br /><br />- Pentru că o literă are o mare greutate, şi pe drept cuvânt! se auzi cea de a treia.<br /><br />Mic le asculta surprins, posac, dar parcă şi puţin mândru în sinea lui.<br />Chiar era curios ce spune a patra.<br /><br />- Pentru că noi am putea să te ducem oriunde, dar literele se încăpăţânează să te ţină legat de Mica ta lume…<br /><br />- Şi de şcoală… completă lebăda a cincea.<br /><br />A şasea se clătina în zbor, ca o bărcuţă cu monograma "F":<br />- Pentru că acum “cineva” o să spună…că celelalte au trădat Familia!<br /><br />- Ba nu e adevărat! interveni copilul.<br />Nu o să zică nimeni asta.<br />Şi dacă o să zică...<br /><br />A şaptea lebădă o ţinu pe a ei:<br />- Suntem mâzgălite, ne putem aştepta să fim aruncate oricând…<br /><br />- Poate chiar în foc! se temu cea de a opta…<br /><br />- Literele tale nu au nimic de a face cu perfecţiunea! adăugă a noua.<br /><br />- O să fie perfecte, o să vezi! îi promise Mic.<br /><br />- Când literele tale o să fie perfecte..., să sperăm că vei mai dori să zbori cu noi! continuă penultima lebădă, lăsând-o pe cea din urmă să facă sinteza:<br /><br />- În concluzie, nu te putem duce mai departe de colţul unei foi de hârtie, zise aceasta, cu oarece părere de rău.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">PARTEA a 2-A</span><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Noapte bună, Mama</span><br /><br />Mic era răvăşit.<br />Intrarea în lumea poveştilor nu era un lucru deloc uşor.<br />Nu pe o lebădă pe care ai scris cu pixul.<br />Dar atunci, cum?<br /><br />- Ce-i cu tine, de ce nu dormi? îl întrebă mama sa, ivindu-se din întunericul holului.<br /><br />Băiatul încerca, în timp ce o privea cu bucurie, să-şi aducă aminte dacă a pus pixul la loc.<br />- Nu mai ştiu cum să intru în poveste, răspunse.<br />Deloc nu mai ştiu…<br /><br />- Vrei să te ajut? îl întrebă ea, blând.<br /><br />- Da.<br /><br />- Atunci închide ochii…<br /><br />Mic închise ochii, primind mângâierile şi cuvintele ca pe o binecuvântare îndelung aşteptată.<br /><br />- A fost odată ca niciodată un băiat, începu ea.<br /><br />- Mama, tu ştii poveşti cu mine?<br /><br />- Multe.<br />Dar acum o să-ţi zic numai una…<br />Acestui băiat îi plăcea foarte mult să observe cum creşte puţin câte puţin în fiecare zi.<br /><br />- De ce?<br /><br />- Pentru că altfel nu avea cum să-şi dea seama că trece timpul… se băgă în discuţie litera A, de pe aripa de hârtie a unei lebede plutind în acvariu…<br /><br />- Oglinda îl încuraja pe copil să spere că într-o zi va fi mare cât părinţii lui.<br />Poate chiar mai mare, ca să poată avea grijă de ei când aceştia îi vor da cheile casei poveştilor şi îi vor spune: de acum tu eşti stăpânul acestui ţinut fermecat!<br /><br />- Cheile casei poveştilor?<br />- Da, cheile cu care se deschideau toate uşile casei în care locuia familia băiatului.<br /><br />- Chiar avea familie?<br /><br />- Fireşte, zise ea.<br /><br />- Şi aveau şi batiste cu monogramă?<br /><br />- Poate aveau, poate nu aveau.<br /><br />- Dar tu ai o batistă cu “F” de la familie? insistă el.<br />Că eu am căutat peste tot şi nu am găsit nicăieri.<br /><br />- Eu… am avut, zâmbi mama, dar monograma era pictată, aşa că a ieşit la primul spălat.<br /><br />- Uf, ce bine !<br />Ce bine că mi-ai explicat! răsuflă uşurat Mic.<br />Şi îşi puse capul pe o pernă moale, plină cu vise…<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Mic cel verde</span><br /><br />- Mic, trezeşte-te!<br />Astăzi luăm masa la iarbă verde.<br /><br />Băiatul se grăbi să-şi scoată singur pijamaua, să se spele pe ochi şi chiar să îmbrace singura mânecă întoarsă pe faţă a bluzonului.<br />Atât era de nerăbdător să vadă căreia dintre mesele din casă i se făcea favoarea de a fi scoasă la plimbare.<br />- Nu uita să-ţi iei şi cartea! S-ar putea să te plictiseşti printre atâţia oameni mari.<br /><br /><br /><br />- E foarte frumos şi verde aici! se extazie Mic, odată instalat.<br /><br />- E obişnuit şi plictisitor, chicoti litera A, gâdilată pe ambele tălpi de-un firişor de trifoi strecurat de copil în carte.<br /><br />- Azi te învăţ să vorbeşti cu păsărelele! îşi făcu el un plan, la umbra unui salcâm plin cu vrăbii; acolo găsiră părinţii săi foarte nimerit să aşeze norocoasa măsuţă pliantă şi câteva scăunele pe care nu stătea nimeni, toţi coborând pe malul apei, la bălăceală sau la pescuit.<br /><br />- Vrei să te învăţ să vorbeşti cu păsărelele?<br /><br />- Dar tu vrei să te învăţ să taci din gură? îi răspunse, ţâfnoasă, litera A.<br />Ce, crezi că nu pot să mă înţeleg cu nişte necuvântătoare?<br /><br />- Fii atentă, să vezi cum mă sui şi îţi culeg din pom o vrabie mică.<br /><br />- Nu eşti destul de înalt pentru pretenţiile tale! zise ea şi continuă să-şi manifeste îngrijorarea:<br />- Dă-te jos, că te spun!<br />Dacă o să cazi peste mine, mă omori!<br /><br />Băiatul râse, adăugând plin de mândrie:<br />- Stai liniştită, pe mine mă ţine!<br /><br />Dar chiar şi aşa pirpiriu cum era, tot reuşi să o frângă în două.<br /><br />Biata masă…<br /><br />Arăta ca un "M" pe care nimeni, niciodată, nu se va mai putea sui ca să culeagă vrăbiuţe dintr-un salcâm.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Neghiniţă</span><br /><br />În căderea sa, Mic văzu fire verzi.<br />Apoi nu le mai văzu deloc, căci alunecă, fără să poată fi prins, în adâncul unei alte poveşti...<br /><br />- Eu sunt Neghiniţă! auzi o voce în urechea dreaptă.<br /><br />- Eu sunt Mic.<br />- Dar nu eşti mai mic decât mine!<br />Tu mie nu îmi încapi în ureche!<br />Tu mie nu îmi poţi auzi gândul! sălta vesel, pe ritmul propriei muzici, Neghiniţă.<br /><br />Mic îşi strecură un deget în urechea cu pricina.<br />Şi îl tot rotea, după cum fugea acest purice de copil.<br /><br />- Eu sunt Neghiniţă şi o să mă duc şi în urechea ta stângă, dacă vreau.<br /><br />- Du-te! zise Mic, schimbând tactica.<br /><br />- Nu mă mai duc, dar o să ies afară, să mă vezi ce grozav sunt!<br /><br />Ţuşti, în palma băiatului, care se strânse în jurul zgâtiei năzdrăvane.<br />- Dă-mi drumul, băiete, că nu sunt o gâză.<br /><br />Pe Mic îl gâdila palma, dar voia să-l pună la punct.<br /><br />- Nu-ţi dau drumul, că ai râs de mine.<br /><br />- Dă-mi drumul, şi o să fim prieteni.<br /><br />- Eu am prieteni mulţi într-o carte!<br /><br />- Atunci dă-mi drumul din alt motiv! încercă bobul însufleţit.<br /><br />Mic deschise pumnul şi Neghiniţă, care nu se aştepta, căzu pe jos, rostogolindu-se până la gura tunelului unei cârtiţe ce scoase capul afară, după un strop de aer.<br />Zgâtia i se înfipse-ntr-o nară.<br />Cârtiţa strănută, enervată, zvârlindu-l cât colo.<br /><br />Lui Mic îi trecu pe loc orice supărare şi se duse de-l strânse pe Neghiniţă, fiindcă nu mai mişca.<br /><br />- Hai, trezeşte-te, zise.<br />Sunt de acord, o să fim prieteni adevăraţi.<br />Şi, dacă îţi place aşa de mult, o să mă ajuţi să ascult gândurile oamenilor mari.<br /><br />Auzind una ca asta, Neghiniţă sări în picioare.<br />- Să dăm mâna, atunci!<br /><br />Mic întinse mâna şi firul de copilaş îi sări în palma care nu se mai închise; iar, de acolo, în buzunarul hanoracului, pentru a-l putea însoţi peste tot...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Origami</span><br /><br />Ca să îl distreze, pentru cât mai avea de stat în lumea poveştilor, Mic îi făcea lui Neghiniţă, prietenul lui, tobogane din hârtie.<br />Nu ştia că aşa se face şi litera “N”.<br />Ştia doar că nu vrea să-l vadă ducându-se de-a dura, cine ştie pe unde - mai bine să dea cu capul de zidul de hârtie pe care i-l ridica drept în faţă.<br /><br />- Hai, mai fă-mi un tobogan, îl ruga Neghiniţă, când termina de ascultat gândurile oamenilor mari.<br />Iar Mic se executa cu bucurie.<br /><br />Uneori doar îi desena “N”-ul pe nisipul unui ţărm şi Neghiniţă se rostogolea de-a lungul liniei, până ce ameţea şi ajungea să creadă că este un “Z”.<br />Râdeau atunci amândoi şi împrăştiau în aer nisipul…<br /><br />Într-o zi, însă, Neghiniţă dispăru.<br /><br />Mic scutură toate scoicile; poate, poate cade perluţa lui de prieten…<br />Strânse toţi melcii şi îi rugă să alerge după un pic de copil.<br />Făcu un năvod din alge, pe care îl aruncă oriunde se nimerea câte un fir, mai periculos, de apă.<br /><br />Şi striga:<br />- Neghiniţă! Neghiniţă!<br />Dar Neghiniţă nu scotea capul de nicăieri.<br /><br />Povestea se prelungea tristă.<br /><br />Atunci se ivi lângă el, parcă ghicindu-i singurătatea inimii, o fetiţă cu ochii oblici.<br /><br />- Eu "este" Origami! se prezentă ea, necunoscând încă bine limba română.<br /><br />- Eu "găsit" pentru tine "un" Neghiniţă! mai zise, despăturind aripa unui cocor din hârtie, la care lucrase o săptămână.<br /><br />- Cocorul "mele" găsit "Neghiniţa" sus! arătă ea, calmă, înspre cerul care îşi recăpăta în obraji, încet, încet, culoarea albastră.<br /><br />- Mulţumesc! rosti Mic bucuros.<br />Dar regretă mult că nu avea la el, spre a i-o dărui, nici o lebădă din cele pe care scrisese atât de frumos!<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Oameni în zbor</span><br /><br />Litera "O" era mare ca o oglindă.<br />Sau oglinda era mare ca litera "O".<br />Şi în ea se oglindea fata cu ochii oblici.<br /><br />Frunze de hârtie, flori de hârtie umpleau braţele salcâmului sub care se întâmpla povestea.<br />Inima copacului bătea deasupra lui Mic şi a lui Neghiniţă, în ritmul inimii unei făpturi care încerca să-i înveţe joaca sa…<br /><br />Doar Mic era atent.<br />Nu la mâinile fetei, ci la chipul ei nemişcat, străbătut de umbrele cocorilor ce îşi luau zborul unul după altul…<br /><br />Neghiniţă, el îşi tot reamintea cu plăcere căderea din cer pe aripile uneia dintre păsări şi mulţumi în gând lui Dumnezeu că fu salvat pentru a nu se ştie câta oară înainte de pieri.<br />Apoi îl privi pe acest... mare copil.<br />Pe alţii îi părăsi, de cum le citi gândurile răutăcioase.<br />Dar în gândul prietenului său toamna era atât de caldă şi de bogată, încât i se făcu poftă de picătura de must a unui bob de strugure.<br /><br />- Origami, poţi să te opreşti puţin?<br /><br />- De ce, "Micul"?<br /><br />- Vrei să zici… Mic, nu Micul, că nu sunt Micul Prinţ! râse timid băiatul de felul în care fata stâlcea cuvintele.<br /><br />- Cine este Prinţul? întrebă ea.<br />- Un prieten, dar nu-l cunosc încă.<br />L-am văzut numai într-o carte, răspunse el, grăbindu-se către altă întrebare.<br /><br />- Origami... ?<br /><br />- Spune, Micul.<br /><br />- Tu... din ce poveste vii?<br /><br />- Eu nu vin din poveste, Micul.<br />Vin din Ţara "meu".<br /><br />Palma grea a tatălui îi deschise ochii.<br />L-ar fi întrebat “De ce mă baţi?”, dar într-o fracţiune de secundă observă masa ruptă.<br />Tot atunci mai zări, alături de feţele îngrijorate ale părinţilor săi, chipul micuţei Origami şi înţelese că ar fi grozav să se trezească.<br /><br />Dar nu reuşi.<br /><br />Nu înainte de a ajunge, cu un avion de hârtie, pe planeta Micului Prinţ!<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Planeta fără litere</span><br /><br />Să pilotezi un avion este o experienţă extraordinară.<br />Mai ales când este un avion de hârtie şi ai de zburat pe deasupra vulcanilor sau a mărilor spumegând.<br />Dacă mai vezi şi milioanele de stele lăsate în urmă, atunci nu încape vorbă că trebuie să zbori mai departe, până unde te duce povestea.<br />Din fericire, poveştile nu te duc doar acolo unde trebuie, ci şi acolo unde eşti aşteptat:<br /><br />- Ai venit, prietene, rosti Micul Prinţ.<br /><br />- Cam repede! răspunse Mic, nedumerit de cât de puţin durează în vis o secundă:<br /><br />- Timpul nu contează.<br />Hai, vino să-ţi arăt planeta.<br />Nu e atât de mare ca a ta, dar, oricum, e atât cât îi trebuie unui copil singur.<br /><br />Nici Mic nu avea fraţi, aşa că zise:<br />- Pentru tine e mai simplu să faci curat.<br /><br />- Nu e simplu, eu nu am unde să arunc nimic, înţelegi?<br />A trebuit să rog să mi se deseneze un loc care nu există pentru asta!<br />Mic îl privea cu admiraţie.<br />În plus, părul lui blond, zburlit şi mantoul fluturând inspirau mult respect unui copil îmbrăcat în blugi, cu tunsoare clasică.<br /><br />- Tu câţi ani ai?<br /><br />- De ce mă întrebi lucruri care nu servesc la nimic?<br />Şi apoi, urăsc cifrele!<br /><br />- Dar literele?<br />Literele… îţi plac?<br /><br />- Îmi plac, sunt bune.<br />Însă nu am unde să le cresc pe planeta mea.<br /><br />Atunci, uitând cu desăvârşire că nu mai are cu ce să se întoarcă, Mic despături avionul şi îi întinse foaia:<br /><br />- Literele cresc cel mai bine pe hârtie!<br />Aşa e la mine în carte!<br /><br />- O, de ce nu m-am gândit la asta? spuse Micul Prinţ; care nu aflase că era un personaj al cărţii şi deci nu avea de ce să se dea mare.<br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Semaforul de pe asteroidul B –612</span><br /><br />- Cum vrei să arate prima literă de pe hârtia ta? întrebă Mic.<br /><br />- Vreau să arate ca un semafor.<br /><br />- Îmi arăţi?<br /><br />Micul Prinţ scoase la lumină minuscula trusă de desen pe care o ţinea într-un buzunar secret.<br /><br />- E de la Antoine, zise, gândindu-se la prietenul său şi la marea familie în care l-a lăsat singur…<br />Desenez foarte rar de la o vreme…<br /><br />Semaforul în formă de “P” era… perfect.<br /><br />- Dar nu are culoare, observă Mic.<br /><br />- Nu are, pentru că nu i-am făcut încă.<br />Vreau să vadă asta şi floarea mea.<br /><br />După ce se aşeză mai bine, cât să poată şi floarea să tragă cu ochiul, deocamdată prefăcându-se neinteresată, Micul Prinţ făcu o bulinuţă roşie.<br />Apoi, suprapusă, încă o bulinuţă roşie.<br /><br />- N-am mai văzut două culori roşii la un semafor! îndrăzni Mic.<br /><br />- Bănuiam.<br />Tu nu ai o floare a ta, de care trebuie să ai grijă tot timpul.<br /><br />- Semaforul este pentru ea?<br /><br />- Desigur! încuviinţă Micul Prinţ, sunt culorile ei preferate.<br />Dar şi pentru oaie.<br />Acum o să poată să aştepte fără să se plictisească.<br />Şi n-o să mă mai tem că fuge să-mi mănânce prietena.<br /><br /><br /><br />- Şi când o să poată să treacă? întrebă Mic.<br /><br />- Când îi dau eu voie, zise Micul Prinţ şi din “P” făcu un “R”, pentru pietoni.<br />Adică lângă semafor desenă... un picior de oaie.<br /><br />- Asta e o literă, o recunosc, bătu Mic din palme.<br />Am văzut-o în carte.<br /><br />Micul Prinţ nu schiţă nici un gest.<br />Uneori nu răspundea, ci cădea pe gânduri, ca să revină cu câte o frază scurtă şi plină de sens:<br /><br />- Orice literă ştie că e o literă - dar numai noi ştim că poate să fie şi altceva.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">"Roşu – puteţi trece!"</span><br /><br />- Gata, acum puteţi trece! îi invită Micul prinţ.<br /><br />- Unde?<br /><br />Semaforul, sau poate planeta, îi dădeau lui Mic senzaţia că se află deja pretutindeni.<br />Aşa încât rămase pe loc şi lăsă oaia bătrână să se avânte către nicăieri, foarte tacticoasă, cu şalul ei de lână creaţă pe umeri.<br /><br />- Câţi...?<br />Era pregătit să întrebe câţi ani are oaia, dar se opri.<br />Nu putea avea mai mulţi decât cel care i-o desenă, iar despre acela observă că Micului prinţ nu prea îi plăcea să vorbească.<br /><br />- Câte...? ar mai fi vrut să ştie, dar îşi aduse aminte, of, că cifrele şi întrebările despre ele nu erau deloc agreate.<br />Totuşi, dacă ar fi aflat câte ore au trecut din ziua numită "azi", ar fi putut face un calcul despre câte ore au mai rămas până nu se ştie când.<br /><br />Fără avion, nu putea pleca nicăieri.<br />Iar avionul era acum doar o bucată de hârtie pe care Micul prinţ îşi satisfăcuse un capriciu necesar.<br /><br />- E roşu, de ce nu treci? îl întrerupse acesta din meditaţie.<br />Cum vrei să ajungi... dincolo?<br /><br />- De ce dincolo?<br /><br />- Păi nu acolo vrei să ajungi? era nedumerit prinţul.<br /><br />- Ba da...<br />Adică...<br />Eşti sigur?<br /><br />- Absolut!<br /><br />- Ai desenat un semafor fermecat şi mie nu mi-ai spus! se arătă Mic şi surprins şi indignat.<br /><br />- Dar tu ce credeai, că o să fac un semafor obişnuit?<br /><br />- Da!<br />Că nu ai răsfoit aşa de multe poveşti ca mine! răspunse băieţelul de pe pământ, dispus chiar să iniţieze o conversaţie despre asta.<br /><br />- Nu ai timp! îi zise Micul prinţ.<br />Trebuie să treci - acum ori niciodată!<br /><br />- De ce?<br /><br />- Nu o să mai prinzi acest roşu!<br /><br />- Dar ce are acest roşu diferit de celălalt roşu?<br /><br />- Nu e vorba de culoare, nu înţelegi?<br /><br />Mic nu înţelegea.<br />Dar se hotărî să treacă.<br />Dacă prietenul său zicea că o să ajungă unde trebuie şi mai era şi sigur, atunci aşa trebuia să fie.<br /><br />- Bine! se decise Mic şi îi întinse o mână tremurătoare.<br /><br />Apoi Micul prinţ dispăru cu mantoul fluturând şi el rămase pe loc - pe planeta sa uriaşă, cu cerul verde din cauza frunzelor de salcâm.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Revenirea</span><br /><br />Întoarcerea lui Mic avu darul să-i bucure pe toţi, chiar şi pe el, care scăpă de un nod în gât.<br /><br />- Să nu te mai sui niciodată pe masă! fură cuvintele dulci, de întâmpinare, ale mamei sale.<br /><br />- Ne-ai dat emoţii, băiete! îi spuse tatăl, mângâindu-l pe umărul julit.<br /><br />- Eu este Yoshiko, auzi vocea micuţei "Origami".<br />Eu speriat... cumplit.<br /><br />- Yoshiko, îl lămuri mama sa, este fetiţa care te-a văzut căzând; ne-a anunţat imediat.<br /><br />- Noi luat masa la iarbă verde, râdea Yoshiko, arătând înspre părinţii ei, care îi făceau semne vesele cu mâna.<br /><br />- Nu te cheamă Origami? zise Mic, aparent confuz.<br /><br />- Yoshiko! răspunse fata.<br />Origami este... uite, şi îi arătă un cocor agăţat de frunzele copacului.<br /><br />Apoi ţinu să adauge:<br /><br />- Ai carte frumoasă!<br />Citit aici, cu voce tare, despre copilul “Neghiniţă”.<br /><br />Mic se simţi ruşinat.<br />Chiar dacă vorbea corect româneşte, el nu ştia să citească.<br />Nu se mai bucura deloc.<br /><br />Mai bine rămânea pe asteroid, unde literele puteau să fie orice.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Şarpele de Supă</span><br /><br />- Uite Mic, puţină supă cu tăiţei, viitoarea ta supă preferată.<br /><br />- Mulţumesc mama.<br />Crezi că supa asta o să mă facă mai repede mare?<br /><br />- Dar de ce mare vrei să fii, Micul? spuse Yoshiko, invitată în ziua aceea să ia masa împreună cu familia băiatului.<br /><br />Tăiţeii se prelingeau pe marginea farfuriilor celor doi copii, care îi urmăreau, nu doar cu lingura, ci şi cu furculiţa.<br /><br />- Mama, tăiţelul ăsta parcă e o literă, spuse Mic.<br /><br />- Şarpe de supă este! îl completă Yoshiko, încercând fără succes să-l vâneze, sau măcar să-l domesticească.<br /><br />Mic începu să râdă.<br /><br />- Auzi, şarpe de supă!<br />Şerpii sunt doar de apă!<br />Şi imediat aruncă un tăiţel prins cu mâna în paharul ei.<br /><br />Yoshiko luă şi ea un tăiţel în formă de “S” şi i-l plimbă prin faţa ochilor, după care îl băgă în gură.<br /><br />- Uite, eu mâncat şarpe!<br /><br />- Gata, copii, la masă nu ne jucăm.<br />Cine mai vrea tăiţei să spună!<br /><br />- Micul mai vrea.<br /><br />Băiatul aprobă în tăcere, aducându-şi aminte de motivul adevărat pentru care s-a aşezat la masă.<br />În curând o să poată face concurs de litere cu Yoshiko.<br />O să vadă ea atunci!<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">"Timpul nu contează"</span><br /><br />Probabil datorită supei cu tăiţei, Mic nu dormi în noaptea aceea.<br /><br />Imediat după ce tatăl său plecă să o returneze părinţilor pe Yoshiko, iar mama începu să deretice prin bucătărie, el se urcă din nou pe birou.<br />După un pix şi, eventual, o agendă neîncepută.<br />Găsi una... începută doar pe jumătate, pe care o ascunse sub pernă.<br /><br />Târziu, când lumea dormea fără griji - pentru că toţi ştiau să scrie şi să citească, iar pe cei care nu ştiau încă părea să nici nu îi intereseze - băiatul îşi luă agenda, pixul şi începu să se antreneze pentru concursul de litere.<br />Adică, ce, el nu putea să treacă la nivelul doi?<br />Ba da.<br />Cu ajutorul prietenilor din carte şi, mai nou, din viaţă, se poate orice.<br />Ştia cum se face un "L", de când cu lebedele; păsările acelea obraznice care i-au spus că mai departe de colţul foii nu o să-l ducă vreodată. Oricum, nici ele nu vor ieşi prea curând din acvariu…<br /><br />Cu "M" nu avea nimic – o masă ruptă la mijloc, ce nu-ţi scoate ochii, ba, dimpotrivă, îţi face cunoştinţă cu Neghiniţă şi te mai şi te trimite pe planeta Micului prinţ, aceea nu este tocmai o masă de lepădat.<br /><br />Neghiniţă, prietenul lui cât o boabă - care, cine ştie pe unde s-o mai rostogoli ?- Neghiniţă are şi el dreptul la o iniţială, la un "N" frumos ca un tobogan din hârtie, sau ca un "Z"... dacă eşti ameţit.<br /><br />"O" vine de la Origami, orice ar însemna origami – dar şi de la oglinda în care se uită atent o fată cu numele Yoshiko, atunci când nu vrea să te privească în ochi.<br /><br />"P" şi "R" erau semafoarele – minunatele semafoare de pe Asteroidul B – 612, unde a căpătat încredere în prietenie. Dacă ar fi nevoie să mai ajungă pe vreo planetă pentru asta, nu ar ezita să o facă, în ciuda tuturor oilor grăbite să-i taie calea pe trecerea pentru pietoni.<br /><br />De "S" îşi amintea ca de o literă şerpuind prin supa gustoasă ce maturizează, fără îndoială, copiii.<br /><br />Pe toate acestea Mic le rememora vrând - nevrând... Şi umplea, mulţumit de calitatea producţiilor sale grafice, agenda de lucru.<br /><br />Dacă ar fi ştiut să lege literele între ele – căci pe "T" îl cunoştea încă de când primise tăbliţa magnetică, pe care scria deja...TATA - ar fi redat cu brio, la capăt de an, şi maxima grozavă auzită din gura Micului prinţ:<br /><br />"T I M P U L N U C O N T E A Z Ă"<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">"Tu nu ai inimă?"</span><br /><br />- Ai adormit? se înfiinţă litera A în mintea lui Mic, după numai cinci minute de când acesta îşi făcu mulţumit rugăciunea.<br /><br />- Da, am adormit! răspunse în vis băiatul, întorcându-se pe cealaltă parte.<br /><br />- Păcat, voiam să te felicit!<br /><br />- De ce?<br /><br />- Cum de ce?<br />Ai învăţat să scrii singur nişte litere foarte grele.<br />- Tu eşti prima! zise Mic.<br />Cu tine încep... şi nu prea încep toate poveştile.<br /><br />- Mersi, lasă asta.<br />Printre altele, voiam să te anunţ că n-ai terminat.<br /><br />- Cum aşa?<br /><br />- Păi, mai suntem.<br />Familia noastră e mare, nu ca a ta.<br /><br />- Dacă vrei să ştii, eu mă rog de multe zile pentru o soră şi un căţel.<br />Dar nu vreau să fie ca tine.<br /><br />- Ca mine, cum? păru litera A interesată.<br /><br />- Ca tine, aşa cum eşti tu când vrei să pari mai deşteaptă decât toţi.<br />- Şi nu sunt?<br /><br />- Şi ce dacă eşti?<br />Dar nu trebuie să arăţi, nu e frumos.<br /><br />- Nu vrei să mă ajuţi să mă schimb?<br /><br />- Ba da, numai că nu am cum.<br />Eşti doar o literă care se dă mare.<br /><br />- Pot să mă dau şi mică.<br />Dar numai de mână.<br /><br />- Ai face tu asta?<br />- Dacă m-ai ajuta, poate.<br /><br />- Dar de ce... eu?<br /><br />- Pentru că eşti un băiat deştept şi ambiţios.<br />Şi simt că ai şi inimă.<br /><br />- Tu nu ai inimă?<br /><br />- Nu, eu nu am, sunt o literă şi atât.<br /><br />- Dar atunci cu ce simţi că eu am inimă?<br /><br />Litera A stătu să se gândească.<br />Şi stătu…<br />Şi stătu…<br />Până când se iviră zorii şi fu nevoită să se întoarcă, plină de emoţie, în cartea sa cu poveşti...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Ultima literă</span><br /><br />E suficient să îţi spună cineva că ai o inimă, ca să începi să o crezi şi tu...<br /><br />De câte ori băiatul deschidea cartea, litera "A" începea să palpite.<br />Dar şi mai tare se emoţiona când acesta lua un creion şi îi făcea portretul pe un colţ de hârtie.<br />Sau când el ciocănea la uşă, iar ea îl invita înăuntru, în câte o nouă poveste, exact ca pe vremurile ce începeau cu "A fost odată..."<br /><br />Mic învăţă să-l scrie repede şi pe "U" – o literă semănând perfect cu cel dintâi suport pentru creioane, primit de la părinţii săi.<br />Nu gol, ci plin cu tot felul de pixuri, culori şi carioci pe care acum chiar le merita .<br /><br />Apoi, un accident caraghios, în urmă căruia "A" căzu cu picioarele în sus, îl făcu să râdă şi să dorească să o ca_ri_ca_tu_ri_ze_ze imediat.<br />Numai că litera aceea nu mai era "A", ci un "V" căruia nu trebuia să-i lege nimeni picioarele; era clar, la cât de bine stătea pe un vârf, dar mai ales pe două, că e potrivită pentru balet...<br /><br />Mai erau şi litere care, ca să-l păcălească, îşi puneau câte o căciulă sau câte o virgulă.<br />Le-a demascat rapid, în graba de a ajunge la "X" - o literă deosebită, stând cu mâinile încrucişate la piept, gata oricând de plecăciuni în faţa copiilor ce reuşesc să ajungă şi chiar să treacă de ea.<br />Mic ajunse.<br />Era fericit.<br />Dar nici nu poţi să nu fii atunci când cunoşti toate literele!<br />Şi când în ele simţi, bătând puternic, inima ta.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Veşti bune</span><br /><br />Epilog - pentru cei cărora nu le plac despărţirile:<br /><br /><br />1.La capătul alfabetului, Mic a înfipt între pagini steguleţul său de explorator al Cărţii Poveştilor, pe care a scris fără nici o greşeală: Yoshiko<br /><br />2.Yoshiko a pierdut concursul de litere româneşti, dar l-a câştigat pe cel de litere japoneze<br /><br />3.Mic şi Yoshiko îşi scriu des şi urmează să ia împreună masa la iarbă verde, într-o vacanţă de vară<br /><br />4.Mic nu are încă o surioară pe care să o cheme Albă-ca-zăpada, are, în schimb, un foarte frumos şi deştept buldog francez, cu numele "B"<br /><br />5.Dacă se va apuca vreodată de scris poveşti, o va face numai pentru a-şi aduce Aminte...<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">II. POVESTEA CELOR ZECE CIFRE</span><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Mic şi-o inimă de plumb</span><br /><br />Toată lumea crede că soldăţelul din poveste avea şi inima tot de plumb.<br />Dar, nu, inima lui nu era făcută din plumb – era ea mai grea şi mai tristă, dar aşa e orice inimă adevărată ascunsă într-o jucărie.<br /><br />- Dacă ai un picior, numai unul, nu se cheamă că eşti întreg! îi spunea soldatul balerinei de hârtie, ori de câte ori Mic deschidea cartea la povestea lor.<br /><br />- Pentru tine, îi răspundea balerina, eu nu o să stau niciodată pe două picioare.<br /><br />De aceea Mic nu o văzuse decât pe un vârf, gata oricând de o răsucire frumoasă, mai ceva ca un titirez.<br /><br />- Crezi că povestea noastră impresionează pe cineva? o întrebă soldăţelul.<br /><br />- Nu ştiu! îi răspunse ea, făcând o piruetă, chiar sub ochii copilului, care se temea să nu cumva s-o piardă în focul desenat imediat pe pagina următoare.<br />Oricum, el nu mai dădea pagina aceea de mult, dar chiar şi aşa…<br /><br />- Poate că există totuşi un băiat care o să se îndure de tine şi o să te repare! îl încuraja fata.<br /><br />- Sau poate că nu. Îmi cunoşti atât de bine povestea...<br /><br />Balerina de hârtie îl privi.<br />Din douăzeci şi cinci de fraţi gemeni, câţi aduse pe lume o lingură de plumb, el era “unic”.<br />Faptul că nu avea decât un picior îl făcea să fie mai bun, mai sensibil.<br />Iar neputinţa de a se avânta în tot felul de lupte îl ajuta să fie atent şi la frumuseţea ei, nu doar la cea a baionetei. Căreia doar dintr-o demnitate de soldat nu îi dădea drumul niciodată.<br /><br />Mic decise că e momentul să intervină.<br />Se abţinuse prea mult.<br />Cartea trebuia mâzgălită imediat.<br />Aşa încât luă o cariocă potrivită şi îi desenă soldăţelului piciorul de care avea nevoie pentru a putea dansa fericit, cu baioneta pe un umăr şi cu aleasa inimii sale pe celălalt, înainte de a se topi cu toţii în flăcările iubirii…<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Lebăda supărată</span><br /><br />Când ai doi prieteni buni, cum sunt un soldăţel şi o balerină, dar mai ales când eşti Mic, nu poţi să nu înveţi cifrele.<br />Cifrele sunt ca nişte cadouri pe care ţi le faci singur, după ce le descoperi pe rafturile pline de litere ale unei cărţi cu poveşti.<br /><br />În plus, dacă ştii să numeri, poţi să numeri... orice.<br />Dar cel mai frumos este să îţi numeri prietenii.<br />Un prieten aici, un prieten acolo, până se fac zece şi nu mai ştii câţi sunt.<br /><br />La acestea se gândea copilul în timp ce răsfoia cartea cu poveşti, revenind mereu la poza în care soldăţelul avea amândouă picioarele. Exact ca el.<br />Ceea ce îi deosebea, totuşi, era, nu baioneta, ci mica balerină de hârtie.<br />Dar nu putea fi prea greu de făcut una. Atâta doar că a sa va avea o rochiţă de ziar, cu ştiri pe două coloane.<br />Şi poate că nu va rămâne chiar mereu mereu pe vârfuri.<br />Nici nu se apucă bine de îndoit hârtia decupată, că ziarul - ce trebuia să devină, desigur, solista din “Lacul Lebedelor, balet la care l-au dus intr-o seară părinţii - începu să vorbească:<br /><br />- Să-mi faci DOUĂ codiţe împletite prinse deasupra capului.<br /><br />Băiatul se întristă. Nici capul nu ştia cum să i-l facă, darămite codiţele…<br /><br />- Pe urmă, trei rânduri de volane – TREI – nici mai mult, nici mai puţin!<br />Şi nu uita că nu îmi plac cusăturile în faţă!<br />Şi nici imprimeurile scandaloase!<br /><br />- Bine, spuse Mic, cu voce pierită, bine, o să fac aşa cum vrei tu, dar promiţi că o să dansăm?<br /><br />Ziarul, care începea să semene cu orice, numai cu o balerină nu, îi promise:<br /><br />- Da, vom dansa până vom ameţi!<br /><br />- Până vom ameţi?<br />Băiatul era atât de bucuros, încât nu îşi dădu seama că din mâinile sale neîndemnatice nu va ieşi niciodată graţioasa făptură la care visa.<br /><br />Doar balerina pricepu, într-un târziu, că şansa ei de a exista... este egală cu ZERO!<br />Moment în care îl rugă pe Mic să lase ziarul, să apuce creionul şi să deseneze, mai bine, o lebădă supărată.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Jumătatea omului de zăpadă</span><br /><br />- Ca să îl poţi scrie pe 2, trebuie să ştii cum arată o lebădă adevărată! spuse omul de zăpadă. Altfel, cifra asta n-o să danseze niciodată frumos pe hârtia ta.<br /><br />Mic se duse, luă atlasul, căută şi descoperi pasărea plină de graţie.<br />Ce părea să privească – parcă anume pentru a nu se uita la el, neîndemânaticul – într-o apă adâncă.<br />O desenă cum putu, dintr-o singură linie, repede, ca să se achite de datorie.<br /><br />- E bine?<br /><br />- Da, mititelule. E perfect.<br />Acum, între noi doi: ce-ţi veni să te apuci de făcut balerine?<br />Lumea e atât de săracă în oameni de zăpadă…<br /><br />- Nu ştiam! răspunse, vinovat, copilul, cu ochii pe geam.<br /><br />- Iată c-ai aflat!<br />Să nu uiţi niciodată.<br /><br />- Nu o să uit, promit!<br /><br />- Hai, lasă, nu promite, nu e nevoie!<br />Copiii se ţin de cuvânt cât sunt copii.<br />Când devin oameni mari, nimic nu mai e valabil…<br /><br />- De ce?<br /><br />- Întreabă-mă să te-ntreb!<br /><br />Mic începu să râdă.<br />Îi plăcu vorba asta.<br />- Şi cine o să ne răspundă?<br /><br />- Timpul, băiete! Timpul! deveni brusc serios omul de zăpadă.<br />Căruia Timpul - sau poate şi Vremea – îi pricinuiau, după cum începea să iasă la iveală, un mare necaz.<br /><br />- Dar ce-i cu tine? îl întrebă copilul îngrijorat.<br /><br />- Mă arde în partea stângă…<br />Cred că soarele e de vină.<br />Da, e prea mult soare pentru o lună de iarnă.<br /><br />- Nu vreau să te topeşti, că eu nu am chiar mulţi prieteni! îi mărturisi băiatul, cuprins de panică.<br />După care îşi luă haina, căciula şi mănuşile de lână, hotărât să-l salveze.<br />Pe tot, sau măcar un bulgăre din cei doi, datorita cărora semăna leit cu un 8.<br /><br />- Hai, că deja nu îmi mai simt jumătate de corp - acuşi mă transform într-un 3! îi ghici gândul omuleţul de nea.<br /><br />Băiatul puse mâna pe el.<br />Tremura de căldură!<br /><br />Îl înveli iute cu un strat gros de zăpadă.<br />Apoi cu încă unul.<br /><br />În stânga, unde avea prietenul său inima, înghesui cei mai mulţi şi mai pufoşi fulgi, ca să-i facă o bucurie.<br /><br />Domnul “Nas ascuţit”<br /><br />- Bună dimineaţa, omule de zăpadă! strigă Mic, deschizând grăbit fereastra.<br /><br />Nici un răspuns.<br />Ca şi cum nici nu ar fi existat vreun om de zăpadă.<br />Posomorât, băiatul se aruncă în fotoliu.<br />Ca să se mai gândească puţin la "prietenie", înainte de a-şi spăla faţa de lacrimi.<br /><br />- Nu mai boci pe cine nu trebuie! se auzi un glas necunoscut.<br /><br />- Dar tu a cui voce mai eşti? întrebă, mirat, copilul.<br /><br />- Eu nu sunt vocea nimănui altcuiva!<br />Sunt Domnul Patru, zis şi “Nas ascuţit”!<br /><br />Mic nu fu în stare să-şi stăpânească râsul.<br /><br />- Cum ai zis?<br />Domnul... "Nas ascuţit"?<br /><br />- Exact.<br />Sper că o să mă respecţi.<br />De altfel, te anunţ, sunt o figură remarcabilă în orice catalog.<br /><br />- Ce e acela un catalog?<br /><br />- Vai, că deştept mai eşti!<br />Un catalog este un caiet mare în care se pun nişte note.<br />Dar pentru asta trebuie să faci un efort: fie să creşti, fie să nu te rătăceşti în drum către şcoală.<br />- Şi dacă nici nu o să vreau să merg la şcoală?<br /><br />- Atunci nu o să ai niciodată onoarea de a mă vedea în acţiune!<br /><br />- Mai bine să-mi zici de ce te cheamă “Nas ascuţit”?<br /><br />- Pentru că miros de la o poştă copiii leneşi - ca să nu le spun puturoşi...<br />Şi am şi oarece prestanţă din profil.<br />Mă rog, aşa se zice.<br /><br />- Prestanţă?<br /><br />- Mda, un cuvânt cam greu pentru tine.<br />Dar la care nu pot renunţa, pentru că mă reprezintă.<br /><br />- Adică e de bine?<br /><br />- Întocmai.<br />Ţi-aş dori să poţi şi tu să ţii la distanţă pe oricine nu te merită!<br /><br />Din clipa aceea nu se mai auzi nimic, cu excepţia unei muşte care, găsind cartea deschisă, se aşeză pe nasul ascuţit al Domnului Patru.<br /><br />Apoi nu se mai auzi nici musca, pentru că Mic închise cartea.<br />Ca să poată să se gândească, în linişte, la problemele lui.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Zâna “Urechiuşă” şi cercelul cu diamant</span><br /><br />Ţi-ai găsit, copil să aibă o clipă de linişte.<br />De când e lumea si pământul, în jurul copiilor mişună fluturi, licurici, spiriduşi iar uneori, dacă este vorba de un copil simpatic, şi tot felul de zâne.<br />Care mai de care mai invizibilă şi mai plină de surprize.<br /><br />- Fii drăguţ şi desenează-mi un cercel! auzi Mic o voce deosebit de plăcută, motiv pentru care se puse pe treabă imediat.<br /><br />Un (6) tremurat strălucea pe hârtie, graţie pixului său cu mult sclipici.<br /><br />- Splendid! Superb! Fantastic!<br />O să fac în aşa fel încât să-mi zăreşti urechea! zise vocea suavă.<br /><br />- Dar eu vreau să te zăresc pe tine! se tângui Mic.<br /><br />- Nu pot.<br />Mi-e jenă să mă arăt fără cercel!<br /><br />În jurul băiatului, aerul se înroşi tot de ruşinea din obrajii ei.<br /><br />- Biiine...<br />Atunci arată-mi doar urechea!<br /><br />Fata îşi dădu la o parte zulufii de pe urechea sa mică, ce ar fi semănat cu cifra (5), dacă nu ar fi fost de o mie de ori mai drăguţă.<br /><br />- Dar cum să fac să iau cercelul de pe hârtie?<br /><br />- Asta e treaba mea, zise ea zâmbind şi întinse către unicul (6) în care pâlpâia un diamant, bagheta ei fermecată.<br /><br />- Eşti îngrozitor de frumoasă! o admiră Mic, cu voce tare.<br />Dacă aş putea…...<br /><br />- Dacă ai putea ce?<br /><br />- Dacă aş putea să ştiu cum te cheamă...<br /><br />- Eu nu am nume, zise ea simplu. Sunt doar una... din mulţimea de zâne ale matematicii.<br /><br />- Dar trebuie să te cheme cumva, insistă Mic.<br />Zâna “Urechiuşă” e bine?<br /><br />- Pentru moment! zâmbi fata şi îi strecură, în mâna cu care copilul îi oferise cercelul, o baghetă(1) şi un inel(0).<br /><br />Să le foloseşti doar ca să-i faci în ciudă Domnului (4)! mai adăugă şi dispăru undeva, nu prea departe, în infinit...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Pieptenele cu doi dinţi</span><br /><br />-Ia pieptenele cu doi dinţi! Ia pieptenele cu doi dinţi! striga băbuţa cea vicleană din paginile cărţii pe care Mic o deschise din nou, ca să-şi alunge tristeţea de după plecarea zânei.<br /><br />- Nu vreau un pieptene cu doi dinţi! se strâmbă copilul.<br /><br />- Asta e marfa! spuse băbuţa cu nasul coroiat.<br />Nu-ţi convine, nu cumperi.<br />Nu cumperi, rămâi ciufulit!<br /><br />Mic îşi trecu mâna prin păr.<br />Cinci degete nu făceau mai mult decât un pieptene ştirb.<br />Dar când să-i zică băbuţei că doreşte şi el unul, câţiva pitici începură să urle disperaţi, pe o singură voce:<br /><br />- Nu u u u u u u!<br />Cu şapte de “u”.<br /><br />- Nu, ce? întrebă Mic, dându-i băbuţei toţi banii din puşculiţă şi luând imediat pieptenele.<br /><br />- Nu-l cumpăra! îi strigară ei băieţelului care tocmai şi-l trecea prin părul rebel.<br /><br />- De ce să nu-l cumpăr? mai întrebă acesta şi căzu pe covor, cu pieptenele încurcat în vârtejul din creştetul capului.<br /><br />- Pentru că e… vrăjit, de aceea! reuşiră să-şi termine piticii avertismentul.<br />Dar era prea târziu : copilul adormi pentru încă o noapte…<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Lasoul şi zece guri de aer curat</span><br /><br />"O, ce noapte grozavă!" ar spune cineva care n-a mai avut niciodată astfel de vise…<br /><br />În capul lui Mic basmele şi visele se amestecau, de nu mai ştiai ce este imaginaţie adevărată şi ce nu.<br />Noroc că literele nu se amestecau, totuşi, cu cifrele şi că nu învăţase încă să confunde culorile…<br /><br />Deocamdată, intrase în mult dorita poveste a Albei-ca-zăpada, ce scăpase, datorită lui, de episodul cu pieptenele.<br /><br />Când fata i-l scoase din păr, copilul făcu ochii mari.<br /><br />- Te-a păcălit şi pe tine…<br /><br />- Cine? întrebă el.<br /><br />- Mama aceasta, vitregă, a mea.<br /><br />- Dar eu nu sunt cel mai frumos din lume, zise băiatul, revenind-şi complet.<br /><br />- Nu, dar eşti cel mai naiv!<br /><br /><br /><br />În clipa aceea se auzi un tropot înfricoşător foarte aproape de casa piticilor…<br /><br />Un cal uriaş, cu o coamă neagră şi cu copite scânteind, sălta pe cele două picioare din spate.<br />Coada lui, mai mare decât a unei comete, ştergea cerul de toate stelele şi ridica nori grei de praf cenuşiu.<br /><br />- Mi-e frică! spuse copilul.<br /><br />- Şi mie! glăsui Albă-ca-zăpada.<br />Calul ăsta nu apărea în povestea mea.<br />Nici măcar în traduceri.<br /><br />- O să pun mâna pe el şi-o să-l fac mici fărâmici! se încurajă băiatul.<br />Ştii ce-i ăsta? o întrebă el pe fată, în timp ce înnoda capătul unei funii.<br /><br />- Un (9)? răspunse ea.<br /><br />- Nu, un lasou!<br />Trebuie să fii băiat ca să ştii să faci unul.<br />Dacă te dai la o parte, al meu e!<br /><br />Calul spumega în continuare şi necheza asurzitor.<br />După fiecare nechezat, văzduhul se rupea în două şi scotea fulgere de lumină.<br />La lumina unui astfel de fulger, Mic aruncă lasoul spre gâtul armăsarului negru, care, asemeni oricărui nor, se potoli imediat.<br />Apoi începu să plouă.<br /><br />Şi dură ploaia până în zori - când băiatul, bucuros de ultimul său vis, deschise fereastra pentru a trage în plămâni... ZECE guri de aer curat.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">III. POVESTE ÎN CULORI</span><br />(Cadoul lui Moş Crăciun)<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Casa bunicii</span><br /><br />Într-o căsuţă pipernicită de la poalele Tâmpei, locuia o bunică. O bunică adevărată. La care trăgea să se odihnească Moş Crăciun în fiecare an.<br />Mic nu se nimerea decât vara pe la ea, deşi “mamaia” îi spunea că ar fi grozav să vină între 20 decembrie şi 3 ianuarie - o perioadă foarte veselă şi plină de surprize.<br /><br />Totuşi, abia iarna acesta părinţii au căzut de acord să-l împacheteze pe băiat într-un costum de fâş şi să-l dăruiască bunicii. Cu o valiză de haine, una de jucării, dar mai ales cu o carte.<br />O carte atât de nouă, încât îţi era şi frică să o atingi. În plus, avea un miros de tipar cum cartea sa cea veche nu mai avea de mult, înlocuit, cam pe la a suta răsfoire şi ceva, de parfumul poveştilor...<br /><br />Ca să fie şi mai frumoasă întâlnirea cu bunica, la intrarea în curtea micuţei case, începu, din senin, să ningă. Se vede treaba că, în graba de a lua pământul în primire, fulgii aceia imenşi uitară să ia o înfăţişare perfectă: pe cât păreau de pufoşi, pe atât erau de strâmbi .<br /><br />Dar ce tablou! Ce tablou pentru cine s-ar fi priceput să-l picteze! Pentru cine ar fi avut multă culoare albă într-un tub... exact atunci!<br /><br />- Sărumâna, mamaia! spuse copilul şi privi mâna bătrână a bunicii pe care nimeni nu o mai sărutase de ani de zile; deşi toată lumea îi zicea la fel.<br /><br />- Bine ai venit, copilaşule! îl strânse la piept bunica, încă în putere.<br />Tare mi-a mai fost dor de tine! adăugă, scoţând din nu se ştie ce buzunar al capotului de diftină, sau poate al şorţului, o ciocolată - din aceea pe care-o mănânci singur, toată odată.<br /><br />- Se vede că am lipsit! zise Mic, atât de fericit, că o făcu să plângă.<br />Dar, chiar cu lacrimi în ochi, ea găsi imediat acel zâmbet misterios cu care să-l momească pe copil să intre în casă. Întâi în bucătărie, unde căldura venea de la o plită încinsă, apoi în singura cameră, unde ardeau nişte lemne, ca să poată să facă lumină acolo, înăuntrul sobei.<br /><br />- Ce tot spun, mamaie, lemnele astea? o întrebă Mic, prefăcut, auzindu-le trosnind.<br /><br />- Ei, ce să spună, parcă nu ştii..., veni molcom răspunsul bătrânei.<br />Atâtea basme auzise ea de la lemnele acelea, încât nici nu mai aveai nevoie vreodată să te chinuieşti cu cititul.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Zbor alb</span><br /><br />- Mamaie, îmi zici din nou povestea cu fulgul de zăpadă, că, uite, ninge?<br /><br />- Îţi zic ce vrei tu, dar numai dacă nu mă întrerupi! răspunse ea, cunoscând talentul deosebit al copilului.<br /><br />- Nu te întrerup, că m-am făcut şi mai mare.<br /><br />Bunica se prefăcu, zâmbind, că îl crede, apoi începu să împletească, din andrele, firul poveştii:<br />- De aproape un an de zile, în micul lui cuib de nori, un fulg aştepta cel mai bun moment ca să ningă. Atâţia fraţi de-ai săi îşi luaseră fericiţi zborul, încât, mai că s-ar fi aruncat şi el. Dar nu putea, nu atinse încă vârsta potrivită şi nici nu exersase destul.<br /><br />Surprins, Mic deschise larg ochii…<br /><br />- Să ningi nu e ca săritul cu paraşuta din avion, nici gând, îi explică bunica. E mult mai mult de atât, orice fulg o ştie. Pentru că trebuie să scapi întâi de propria greutate; iar fulgii sunt foarte grei când se nasc… Sunt ca picăturile de apă ce nu pot să se ţină la gura robinetului, de grele ce sunt.<br /><br />- Pe urmă, trebuie să îţi dai seama că eşti doar un fulg. Aici nu merge cu, “Vai, Doamne, de ce nu m-ai făcut altceva?”. Fulgii nu sunt nemuritori ca oamenii. Ei într-o clipă, dacă au atins pământul, au şi pierit.<br /><br />Iată de ce, uneori, fulgii se lipesc unii de alţii când se întâlnesc mai mulţi: de frică. Dar frica lor e aşa de frumoasă, , Micule, încât nu se compară cu nimic! Şi se numeşte… zăpadă.<br /><br />- Mamaie, stai, îşi regăsi copilul vocea, eu nu ştiam aşa.<br /><br />- Nici eu, zâmbi mamaia. Dar poveştile se mai schimbă în timp, că de-aia sunt poveşti…<br /><br />- Totuşi, continuă ea, află că fulgul acesta era unul dintre cei foarte curajoşi. Era el însuşi o mică medalie strălucitoare… Deşi câţiva stropi morocănoşi de ploaie îl jigneau mereu, spunându-i că seamănă cu o scamă.<br />Băiatul începu să râdă.<br /><br />- Scamă, nescamă, el era un fulg şi aştepta să ningă.<br />Trebuia doar să-şi mai fixeze în minte traseul.<br />Dacă nu eşti orientat în aer, rişti să te rătăceşti; şi cine se uită după tine, să ameţească.<br /><br />Mic privi pe geam la fulgii ce nu ţineau cont – deloc – de poveste.<br /><br />- Fulgul nostru, adăugă bunica, sau hai să-i zicem eroul nostru, căci de un an de zile se pregătea pentru asta, avea de ocolit, pentru început, vârful unui munte. Ca să lase acolo, primăverii, un semn invizibil că a trecut …<br /><br />Apoi, trebuia să traverseze, cu ochii închişi, pe deasupra celei mai periculoase oglinzi crăpate, un lac cuprins de febra îngheţului.<br /><br />- Şi pe urmă?<br /><br />- Pe urmă, dacă reuşea tot ce ţi-am povestit, avea să fie liber…<br />Liber să se joace de-a petala scuturată pe deasupra oricărei grădini - până când îl va lua vântul şi-l va duce la geamul unei căsuţe.<br /><br />- Adică la geamul nostru?<br /><br />- Da, ca să vezi şi tu cât a putut el să fie de hotărât în zbor şi de alb.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Poveste în albastru</span><br /><br />- Acum, Micule, dacă ai zis că te-ai făcut mare, trebuie să-mi zici şi tu o poveste.<br /><br />- Mamaie, am zis aşa, în glumă, ca să mă crezi…<br /><br />- Tocmai, pentru că te-am crezut, Micule, vreau să aud o poveste zisă de tine…<br /><br />- Biiine…<br />Ce culoare vrei să fie!<br /><br />- Alege tu.<br /><br />- Albastră îţi convine? întrebă copilul, căruia începu să îi încolţească în cap o idee…<br /><br />- Albastră îmi şi doream! sosi imediat încurajarea.<br /><br />- Atunci, mamaie, eu cred că a fost odată ca niciodată un cer care era lipit de o mare… Şi peştii erau fraţii şi păsările erau surorile, dar pescăruşii poate că sunt băieţi.<br />Şi nu exista nici o linie la mijoc care să arate că sunt două ţări diferite marea şi cerul. Pentru că nu era nici nisip pe care să îl faci un şanţ.<br /><br />- Vai, Mic, dar este deosebită povestea ta! păru sincer impresionată bunica.<br /><br />- Este, mamaie, că tu m-ai pus!<br /><br />- Şi, mai departe?<br /><br />- Mai departe nu era nimic, că totul era departe.<br />Era aşa ca un loc în care poţi să te pierzi. Dar şi frumos, pentru că înăuntru era palatul.<br /><br />- Un palat, zici?<br /><br />- Da, un palat, că tu nu mi-ai zis cu palat şi mie îmi place să fie poveştile şi cu palate şi cu prinţi şi cu săbii şi cu monştri.<br /><br />- De ce cu monştri, Micule?<br /><br />- Ca să aibă prinţii cu cine să se lupte şi să se căsătorească pe urmă.<br /><br />- Adică se căsătoresc cu monştrii?<br /><br />- Nu, mamaie, nu pricepi nimic. Cu prinţesele se căsătoresc, după aia.<br /><br />- Bine, m-am liniştit, nu te mai întrerup, îl tachină bunica.<br /><br />- Ca să-ţi zic povestea trebuie să ştiu cum mai este, şi nu mai ştiu…<br />Stai, că mai există în poveste şi un soare, care nu putea să iasă din albastrul acela. Pe el o să-l ajute un băiat ca mine, care o să vină cu sabia lui şi o să taie albastrul în două.<br /><br />- Interesant.<br /><br />- Da. Sabia nu era foarte ascuţită ca să nu curgă sânge, dar tot a curs peste tot şi de atunci oamenii au zis că soarele e mereu rănit, şi când vine din mare în cer şi când pleacă din cer în mare…<br /><br />- Foarte frumos, Mic! Foarte frumos! Povestea asta o să-i placă şi lui Moş Crăciun! se entuziasmă bunica.<br />- Mai vrei să ştii? începu să prindă copilul gustul poveştii.<br /><br />- Fireşte…<br /><br />- Mai e doar puţin, că poveştile mele nu sunt foarte lungi.<br />Dar vreau să ştii cum a fost cu păsările şi peştii când s-au despărţit.<br /><br />- Cum a fost?<br /><br />- Peştii au rămas în palatul lor, cu nişte aripi mici, ca să nu se supere.<br /><br />- Şi păsările?<br /><br />- Păsările au avut voie să plutească dacă voiau, fără să le ciupeasă cineva ascuns în apă.<br /><br />Da’ să ştii că s-a făcut şi un mal de nisip, singur s-a făcut, pentru oameni, ca să poată să se plimbe, cu mâinile goale, sau cu găleata şi lopăţica.<br /><br />Şi mai e ceva.<br /><br />- Ce mai e?<br /><br />- Din mare, într-o zi s-a ridicat un far până la palatul din cer.<br /><br />- De ce?<br /><br />- Ca să îl lumineze când se face noapte.<br /><br />- Nu cumva ca să lumineze marea?<br /><br />- Nu.<br />Ba da, ca să lumineze şi marea, că pe mare tot atunci au apărut nişte vapoare mai mari decât nişte avioane, pe care nici nu prea le văd.<br /><br />Şi gata! încheie băiatul, foarte mulţumit că a ajuns la sfârşit.<br /><br />- Bravo Mic, povestea ta albastră e nemaipomenită.<br /><br />- Şi mie îmi place, mamaie, că nici n-o ştiam.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Legenda costumului roşu</span><br /><br />- Mamaie, poţi şi tu să zici o poveste, aşa, ca mine?<br />Da’ să mi-o zici altfel.<br /><br />Bunica zâmbi întrebător:<br />- Alfel, cum?<br /><br />- Altfel, nu albastră!<br /><br />- Bine! răspunse ea şi se pregăti să depene o poveste nemaiauzită de copil vreodată… Cunoscută doar de lemnele ce trosneau vesel în sobă, aruncând cu scântei unele în altele.<br /><br />- Micule, dar tu ştii de ce e roşu costumul lui Moş Crăciun?<br /><br />- Cum să nu! răspunse copilul.<br /><br />- Deci nu e cazul să o iau de la începutul începutului!<br />- Ba da, mamaie, să o iei de la începutul începutului, că mie îmi place să ţin minte tot! o rugă Mic, arzând de nerăbdare…<br /><br />- Atunci află că a fost odată, într-o Împărăţie mare, ce se întindea cât pământul şi îl şi depăşea puţin, până în al nouălea cer…, o familie alcătuită din toate sufletele care existau la vremea aceea.<br /><br />- O familie aşa cum sunt eu cu mama şi tata?<br /><br />- Cam aşa, dacă îi pui la socoteală şi pe bunici – dar fără să uiţi de vreunul dintre fraţi, unchi, mătuşi, veri şi toate neamurile…<br /><br />- O, cred că era o familie mare şi că se certau şi se împăcau mereu!<br /><br />- Aşa este, însă, dacă ştii povestea nu ţi-o mai zic! răspunse bunica şi dădu să se ridice, cu treabă, din fotoliul pe braţul căruia atârna un fir de lână, ce ducea la un ghem şi ghemul la o pisică…<br /><br />- Zi mai departe, mamaie, nici nu ştiu ce o să se întâmple! grăi copilul, aşezându-se încă şi mai comod în scobitura celui de-al doilea fotoliu.<br /><br />- Într-o zi, doi oameni deosebiţi, un bărbat şi o femeie, la fel de buni la suflet amândoi, aflară că vor deveni, în sfârşit, părinţii unui copil. Şi nu ai unui copil oarecare, ci ai unei fetiţe mai frumoase şi mai cuminţi decât toate fetiţele.<br /><br />- Era o zână, mamaie?<br /><br />- Se poate spune şi aşa. Numai că pe zâne, dacă nu sunt desenate, nu le vezi. Şi nu le simţi întotdeauna lângă tine. Pe urmă, o zână fără o baghetă fermecată, nu poate să facă nici măcar o singură minune.<br /><br />- Dar fetiţa aceasta o să poată?<br /><br />- Desigur.<br /><br />- De ce o să poată?<br /><br />- Pentru că minunile nu se fac cu bagheta fermecată decât în basme - în realitate se fac cu inima sau cu sufletul, iar pentru asta trebuie să fii om.<br /><br />- Este foarte adevărată povestea, pentru că şi eu sunt om.<br /><br />Bunica zâmbi din nou, adăugând:<br /><br />- Tatăl fetei se numea Ioachim, iar mama fetei purta numele de Ana, ştiai?<br /><br />- De unde să ştiu, mamaie? făcu Mic pe supăratul, în aşteptarea continuării.<br /><br />- Prin viaţa curată pe care o duceau şi prin rugăciunile lor fierbinţi, Ioachim şi Ana reuşiră să-l impresioneze pe bunul Dumnezeu, astfel că Cel Ce Şi-a dăruit împărăţia tuturor oamenilor le-o mai dărui şi pe această fetiţă care să le umple, la bătrâneţe, sufletele de bucurie.<br /><br />- Mi-ar fi plăcut să fie sora mea! nu se putu abţine băiatul.<br /><br />- Cred că ţi-ar fi plăcut, dar pe la trei ani fu dusă, pentru a primi o educaţie desăvârşită într-un templu pe care Dumnezeu îl construise pe pământ, cu ajutorul celor mai harnici şi mai pricepuţi slujitori ai Săi.<br /><br />- Şi fetiţa nu s-a plictisit ?<br /><br />- Deloc. În fiecare zi stătea de vorbă cu îngerii, cânta, repeta rugăciuni şi se gândea că atunci când va creşte mare va dori să facă pentru Dumnezeu ceva deosebit.<br /><br />- Dar cum să crească mare, dacă nu mânca?<br /><br />- Am spus eu că nu mânca? zise bunica.<br />Eu nu am spus nimic despre mâncare.<br /><br />- De ce nu ai spus?<br /><br />- Pentru că o să-ţi vină greu să crezi, Micule.<br />Hrana îi era adusă în fiecare zi de un înger.<br /><br />- Cum îl chema?<br /><br />- O să afli.<br />Dar numai după ce mănânci un sandviş, ca să-ţi mai astâmperi foamea.<br /><br /><br /><br />- Gata, m-am săturat! zise copilul cu gura plină.<br />Acum vreau povestea.<br /><br />- Bine.<br />Pe înger îl chema Gabriel.<br /><br />- Dar, mamaie, tu ai uitat şi pe fetiţă să-mi zici cum o cheamă.<br /><br />- Numele ei este... Maria.<br /><br />Băiatul era cam dezamăgit.<br />- Dar eu cunosc multe Marii, mamaie, şi parcă nu sunt cele mai bune şi mai cuminţi.<br /><br />Bunica se gândi puţin şi răspunse:<br /><br />- Nu sunt… încă.<br />Dar niciodată nu e prea târziu să asculţi de un înger.<br /><br />- Păi, ce, toţi oameni au îngeri? pufni Mic, neîncrezător.<br /><br />- Da!<br /><br />- Şi… de ce nu vor să spună?<br /><br />- Pentru că nu sunt siguri că nu o să râdă lumea de ei! răspunse bunica<br /><br />Băiatul se gândi că are dreptate.<br /><br />- Şi ce s-a mai întâmplat, că până acum nu prea s-a întâmplat nimic?<br /><br />- S-a întâmplat că atunci când Maria a crescut mare, după 12 ani de locuit singură, numai şi numai în templu, s-a întors acasă.<br /><br />- Mai cunoştea pe cineva?<br /><br />- Îi cunoştea pe toţi.<br />Numai uitându-se la chipul lor ştia cine sunt cu adevărat.<br /><br />- Mă bucur! păru Mic să scape de un gând, care, preţ de o secundă, nu îi dăduse pace…<br /><br />- Şi Îngerul Gabriel a mai venit?<br /><br />- Da, ca să-i dea Fetei minunata Veste că, în sfârşit, este momentul să facă ceva deosebit pentru Dumnezeu, aşa cum îşi dorise întotdeauna.<br /><br />- Ce să facă?<br /><br />- Să primească un Dar de la Duhul Sfânt şi să-L ofere lumii întregi…<br />Dar tu nu ştii nici cine este Duhul Sfânt, nu-i aşa?<br /><br />Băiatului nu-i plăcu faptul că nu ştie, aşa că tăcu…<br /><br />- Duhul Sfânt este Dumnezeu, Ce se face simţit în inima cui crede în El.<br /><br />- Şi eu cred, mamaie.<br /><br />- Pentru că tu L-ai cunoscut pe Duhul Sfânt la botez. Uneori doar ţi se pare că L-ai uitat, dar nu L-ai uitat.<br />Cu cât te faci mai mare, cu atât o să-ţi aduci aminte mai bine de El. Numai să nu-ţi fie ruşine cu un prieten aşa de bun şi pe care crezi că nu-L vede nimeni.<br /><br />- Mamaie, mai ţii minte, tu voiai să-mi zici de ce este roşu costumul lui Moş Crăciun! îşi aminti deodată copilul.<br /><br />- Dragul bunicii, povestea asta e aşa de lungă şi de frumoasă…<br />Dar nu ştiu dacă mai ai răbdare.<br /><br />- Am răbdare.<br />Dacă vrei, putem să povestim mai târziu!<br /><br />- Pentru că voiai să ştii de ce este roşu costumul lui Moş Crăciun, o să-ţi zic! reluă bunica povestea.<br /><br />Când Maria căuta un loc frumos şi cald unde să-L nască pe Iisus, şi bătea tristă din uşă în uşă, împreună cu Iosif, nimeni nu i-a deschis uşa casei. Nimeni nu i-a poftit înăuntru şi nu le-a oferit o cămăruţă sau un legănel.<br /><br />- Iosif cine era, că nu ştiu?<br /><br />- Iosif era un bărbat puternic, pe care Dumnezeu l-a rugat să aibă mare grijă de Maria, pentru că ea o să aducă pe lume un Fiu deosebit.<br /><br />- De ce deosebit?<br /><br />- Pentru că era dintotdeauna Fiul Lui Dumnezeu, dar acum venise, iată, momentul să Se nască.<br /><br />- Şi S-a mai născut, dacă nu a avut unde? întrebă Mic, cu o voce tremurată.<br />La noi de ce n-a venit, mamaie?<br /><br />- Pentru că voia Tatălui a fost ca Fiul să Se nască în Betleem. Pe mulţi i-a ruşinat această naştere a unui Copil Sfânt… într-un grajd.<br /><br />- Cum într-un grajd, că acolo stau animale?<br /><br />- Dar ce animale!<br />Să le vezi cât de blânde, şi cum s-au dat ele deoparte, de lângă iesle, ca să aibă şi Pruncul un pătuţ.<br />Şi cum au încălzit paiele pe care a fost El aşezat, îmbrăcat doar într-un scutecel fără nici o cusătură, pe care I-l făcuse, cu multă dragoste, Mama Sa.<br /><br />- Mamaie, de ce vrei să mă faci să plâng? întrebă copilul, nemaiputându-se abţine.<br />- Vrei să-ţi zic al cui era gradjdul acela? încercă ea să-i distragă atenţia.<br />Ţine-te bine, era chiar al lui Moş Crăciun.<br /><br />Atunci, Mic făcu ochii mari.<br /><br />- Nu te cred. Zici aşa ca să mă faci să râd.<br /><br />- Nu, Micule, povestea spune că era chiar al lui Moş Crăciun. Care pe atunci nu era bun, ci foarte rău.<br /><br />Când a auzit că femeia lui a fost singura care i-a deschis Mariei uşa, s-a înfuriat. Iar când a aflat că i-a mai dat şi voie să nască în grajdul lor – pentru că în casă nu a avut curaj să o lase - atunci, tot povestea zice, Crăciun s-a aprins de mânie şi i-a tăiat bietei femei o mână.<br /><br />- A durut-o rău?<br /><br />- Şi da şi nu. Mâna nu a durut-o, că a avut grijă Dumnezeu să-i ia durerea, dar din suflet nu prea poţi să-ţi smulgi aşa o suferinţă, când vezi că omul de lângă tine te pedepseşte pentru bunătate şi dragoste... Pe care pe care nu ai cum să le ascunzi, fiindcă ele oricum se văd.<br /><br />- Of, mamaie. Eu cred că atunci s-a făcut roşie haina lui Moş Crăciun.<br /><br />- Da, Micule. Chiar atunci. Numai că nu cu haina aceea vine la copii.<br /><br />O mare minune s-a întâmplat cu el, când a văzut - şi a şi priceput - că numai Dumnezeu a fost Acela Care i-a pus femeii o mână de aur în loc.<br /><br />Din clipa aceea n-a mai avut nici linişte şi nici bucurie până nu şi-a făcut o sanie şi un costum roşu, cu care să poată ieşi iarna afară; dar mai ales nu a avut linişte şi bucurie până nu a făcut primele sale daruri.<br /><br />A început cu copiii sărmani de pe lângă casă şi a ajuns să colinde prin toată lumea. Oriunde întâlneşte un copil care îi aminteşte, prin nevinovăţia sufletului său de Pruncul Iisus, acolo lasă unul sau mai multe daruri minunate.<br /><br />- Şi copiii... care nu îi amintesc de Pruncul Iisus? întrebă Mic, un pic nesigur.<br /><br />- Acelora le lasă un cadou ce nu prea o să-i bucure. Şi ei o să întrebe de ce nu se bucură până când vor găsi răspunsul...<br /><br />- Crezi?<br /><br />- Sunt sigură.<br />Şi mie mi s-a întâmplat într-un an să nu mă bucur, fiindcă uitasem de tot povestea asta.<br /><br />- Eu nu o s-o uit, mamaie.<br />Că este şi adevărată şi roşie şi frumoasă.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">O comoară... portocalie</span><br /><br />Mic se juca plictisit de-a piraţii.<br /><br />- M-am săturat să caut comori! zise.<br /><br />- Atunci nu mai căuta! spuse bunica.<br />- Mai bine, mamaie, te ajut să faci cozonac!<br />Ştiu o poveste foarte frumoasă, care o să-ţi placă mult când frămânţi. Şi o să vrei să ţi-o mai spun o dată.<br /><br />- Şi cu ce e povestea asta? se prefăcu foarte curioasă bunica.<br /><br />Mic se uită în jur, doar doar îi va veni vreo idee.<br /><br />- Este cu... o portocală.<br />Dar nu cu o portocală obişnuită, că poveştile nu sunt cu lucruri obişnuite...<br />De ce nu sunt cu lucruri obişnuite poveştile, mamaie?<br /><br />- Pentru că lucrurile obişnuite nu le spun nimic oamenilor obişnuiti.<br />Omul trebuie să fie neobişnuit, Micule, nu povestea.<br /><br />- Şi cum arată, mamaie, un om neobişnuit, că vreau să văd şi eu unul?<br /><br />- Arată exact ca un copil.<br /><br />Băiatul se duse repede la oglinjoara ovală, ce decora cu chipul lui triumfător o parte importantă dintr-un perete.<br /><br />Apoi reveni.<br /><br />- Trebuie neapărat să-ţi spun povestea? se chinuia el, în timp ce înfigea un pirat de plastic într-o bucăţică de cocă.<br /><br />- Daca ai promis, e bine să te ţii de cuvânt.<br />De exemplu, eu ţi-am promis că azi căsuţa noastră o să miroasă foarte frumos...<br /><br />- Şi o să mă doară capul?<br />- De ce să te doară capul?<br /><br />- De la parfum, că aşa mă doare pe mine capul de la parfum, răspunse el, sucind figurina de jucărie pe toate părţile, fără a-i acorda nici un pic de atenţie.<br /><br />- Uite, curăţă portocala aceea şi o să vezi că nu o să te doară capul deloc! îl sfătui bunica.<br /><br />- Nu, nu portocala asta..., avu copilul, brusc, o revelaţie.<br />Cred că în ea e comoara pe care o căutam, mamaie. De-aia nu o găseam.<br /><br />- O, dar asta înseamnă că portocala ta o să ne facă nemaipomenit de bogaţi!<br /><br />- Nu, că nu de aia este în ea comoara, ca să fim bogaţi! se îmbufnă copilul. E doar ca să ne bucurăm...<br /><br />Atunci, după ani şi ani de zile, bunica înţelese de ce ascunde ea în cozonaci, nucile şi stafidele cărora piraţii obişnuiţi de astăzi nu le mai acordă nici un pic de importanţă.<br /><br />Pentru că, după cum o dovedeşte şi povestea-i portocalie, Mic nu este şi nu va fi niciodată un pirat... obişnuit.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Parfumul verdelui de brad</span><br /><br />- Mamaie, tu eşti modernă? vru Mic să ştie.<br /><br />- Dar de ce mă întrebi? evită un răspuns imediat bunica.<br /><br />- Pentru că vreau să ştiu dacă eşti modernă.<br /><br />- Şi dacă aş fi modernă, Micule, ai fi fericit?<br /><br />- Nu, mamaie, că mie nu-mi plac brazii artificiali.<br /><br />Bătrâna începu să râdă cu poftă, nu fără a se ţine cu o mână de mijlocul ce o cam supăra în ultima vreme, din cauza curăţeniei generale. Cât ar fi casa de strâmtă, tot trebuie să o faci lună de sărbători. Dacă stai toată ziua la poveşti, s-ar putea ca, din cauza dezordinii, Moş Crăciun să nu mai aibă unde să-ţi lase cadourile, dacă sunt mai multe.<br /><br />- Nu râde, mamaie, că eu am văzut şi brazi artificiali şi cozonaci fără stafide şi fete îmbrăcate în Crăciuniţe şi am mai văzut oameni care nu aveau încredere că Moş Crăciun există şi îşi cumpărau singuri cadouri…<br /><br />- Când, Micule, când le-ai văzut şi le-ai aflat tu pe toate?<br /><br />- Anul trecut, mamaie, când mi-era milă…<br /><br />Bunica îl luă în braţe.<br /><br />- Uite, îţi promit, chiar astăzi o să mergem să ne alegem un brad adevărat.<br /><br />Copilul sări în picioare:<br /><br />- Hai!<br /><br />- Am zis astăzi, nu acum – ai uitat că mai avem ceva de făcut?<br /><br />- Ce mai avem de făcut?<br />- Să ne îmbrăcăm frumos şi să mergem la Dumnezeu acasă.<br /><br />- De ce? Că o să se nască Fiul Lui într-un grajd şi să-I spunem că ne bucurăm?<br /><br />- Să-I mai spunem şi altele…răspunse bunica.<br /><br />- Ce?<br /><br />- De exemplu, că ne pare rău dacă noi doi L-am supărat cu ceva.<br /><br />- E important?<br /><br />- Este. Dacă se întâmplă să ne aducem aminte de vreun gând sau de vreo o faptă urâtă tocmai când ne desfacem darurile de la Moş Crăciun? Crezi că o să mai putem să ne bucurăm?<br /><br />- Nu cred, răspunse copilul îngândurat.<br />Dar, ce zici, mamaie, să-I spun şi de faptele mele bune?<br /><br />- Faptele tale bune, Dumnezeu le cunoaşte, Micule, aşa încât n-ai de ce să-ţi faci griji.<br /><br />- Atunci nu-mi fac griji decât de brad. Că vreau să găsim unul cu miros verde care să aibă toate crengile şi să nu se răstoarne când o să îi pun eu, nu tu, steaua în vârf.<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Nopţi la indigo</span><br /><br />Când Mic dădu cu ochii de duhovnicul cel bătrân, trebui să se apuce cu mâinile de barba lui, ca să nu cadă de tot într-o poveste cu sfinţi şi să uite de ce-a venit.<br /><br />Dumnezeu era acasă şi asta îl emoţiona foarte tare. În plus, avea o mulţime de musafiri, printre care şi nişte copii, după a căror companie tânjea. Însă nu se putea face nimic, pentru că fiecare copil era legat de poala unei bunici sau a unei mame.<br /><br />Aşa că începu să se uite, uimit, în jur. Sfinţi peste tot. Şi aproape toţi cu o carte în braţe. Ce carte o fi fost aceea de o ţineau aşa de strâns şi nu îi dădeau niciodată drumul?<br />Atunci îşi aduse aminte de cărticica sa cea nouă. Cu care venise de acasă şi pe care nici nu apucă să o răsfoiască - atât fusese de ocupat să asculte poveştile bunicii şi să le coloreze în gând…<br /><br />În clipa următoare, ştia deja ce o să facă: o să i-o dăruiască ei. Învelită în hârtie, ca să nu-şi dea seama şi să se bucure când o să creadă că e de la Moş Crăciun.<br />Da, aşa o să facă, se hotărâse el şi ochii i se umeziră în chip ciudat. Icoana unei Mame îi cunoscu gândul şi îl încurajă, parcă zâmbind în lumina de aur a lumânărilor.<br /><br />- Mamaie, vino, că vreau să aprind şi eu o lumânare.<br /><br />- Pentru cine, Micule? dori să ştie bunica.<br /><br />- Pentru mama! fu răspunsul.<br /><br />Bunica îi dădu trei lei să cumpere lumânări de toţi banii. Apoi le aprinseră împreună.<br /><br />Şi pentru mama, şi pentru tata, şi pentru toată lumea - la care nu ştiau dacă în afară de Dumnezeu, de Sfinţii şi de Îngerii Lui se mai gândea cineva.<br /><br /><br /><br />Toată piaţa era plină de brazi şi de oameni care cumpărau brazi.<br />Unii luau doar crengi,... pentru că îi durea spatele şi nu puteau să care pomii până acasă.<br />Alţii luau numai nişte coroniţe,... ca să spună că le-au făcut singuri şi să le lipească pe uşi.<br /><br />Era frumos pentru că şi mirosul era frumos.<br />Exista deja o legătură între toate lucrurile şi între toţi oamenii, dar în noaptea aceea avea să se strângă şi mai tare în jurul lui.<br /><br />Mai ales că o Stea o să apară pe cer, după cum îi cântară nişte colindători, iar acesta este semnul că nu poţi să nu crezi. Au crezut până şi Magii.<br /><br />- Uite-l, mamaie, să-l luăm pe acesta! văzu copilul un brăduţ bogat, ale cărui crengi şi le imagina deja atârnând pe deasupra cadourilor. Crengi pline de globuri şi de beculeţe, care să facă hârtia de pe cutii să lucească de două ori mai frumos.<br /><br />Luară bradul, pe care Mic îl duse de o creangă până acasă, ca pe un prieten.<br /><br />Seara îl împodobiră, nepot şi bunică, pierduţi într-o altfel de poveste...<br /><br />Dar în noaptea aceea indigo, după ce toate luminile se stinseră şi flăcările din sobă se mai domoliseră, ostenite de hârjoană, cel care nu închise un ochi fu copilul.<br />Anul acesta trebuia să îl vadă neapărat pe Moş Crăciun!<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Galben ca taxiul</span><br /><br />Spre dimineaţă, adormind fără voie, Mic avu un vis atât de adevărat, încât se trezi plin de recunoştinţă.<br />Voia să-l ia pe Moş Crăciun în braţe, dar acesta plecase, după ce stătuse cam o oră în fotoliul lui, privind flăcările şi ascultând una dintre minunatele poveşti ale bunicii.<br />La fel făcea în fiecare an, simţind, chipurile, nevoia să-şi odihnească oasele undeva.<br /><br />Şi unde putea să se odihnească Moş Crăciun mai bine, dacă nu într-o căsuţă uitată de lume?<br />Unde locuise cândva o fetiţă care l-a invitat în inima ei pentru a-i spune povestea celei mai năstruşnice dorinţe?<br />Faptul că fetiţa aceea nu mai locuia acolo de când casa fu luată în primire de o tânără doamnă, apoi de bunica de azi, nu-l făcea pe Moş Crăciun să iubească mai puţin pe cine stătea în ea.<br /><br />Dar trebuie să fii copil ca să poţi să visezi toate acestea şi să crezi că sunt adevărate. Dacă nu eşti copil, deşi ai foarte puţini ani, nu poţi, de exemplu, nici să alergi cu un taxi către locul unde Moş Crăciun a pierdut, vai, sacul plin cu bomboane.<br /><br />Jucării a dăruit el, poate chiar mai multe decât a avut, dar bomboanele, bomboanele pentru copiii din toată lumea se pierdură, în acest an, pe drumul desenat de urmele saniei sale trase de reni.<br /><br />Mic văzu bine cum Moşul, aşezat comod în fotoliul de la capul patului său, îşi muşca buzele de ciudă, aşa că se hotărî să fluiere după singura maşină galbenă ca taxiul care îi trecu iute prin vis. Se urcă din zbor şi goni spre locul unde bomboanele îl aşteptau - strălucitoare şi frumos împrăştiate. Ca şi cum ar fi ştiut că urma să vină.<br /><br />- Şi m-am dus, mamaie, şi am pus toate bomboanele în sac! îi povesti el bunicii, care îl asculta cu interes. Niciuna nu am mâncat, deşi mi-era poftă.<br /><br />- Ei, cum aşa, puteai să guşti măcar două! îl încercă bătrâna.<br />- Ba nu puteam, că nu ştiam ale cui sunt.<br /><br />- Dar pe bomboane nu scrie nimic, Micule.<br /><br />- Scrie, dar nu vedem noi să citim! mai spuse şi tresări la gândul că nici nu a apucat să afle cum l-a răsplătit Moşul pentru tot ce făcuse; şi pentru încă o faptă în plus.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Cadoul violet</span><br /><br />Bradul îl chema cu braţele sale largi, pline de brăţări din clopoţei şi beteală, zornăind datorită pisicii care primise un şoricel cu cheiţă.<br />Apoi, tot el îşi aprinse beculeţele semănând cu nişte ochi stând la pândă într-o pădure de globuri, doar doar şi-o aminti hoţul de copil să vină să-şi ia cadoul.<br /><br />Ce cadou, că erau mai multe...<br />Şi mai avea şi bunica unul, despre care el nu ştia nimic, şi pe care ar fi vrut tare mult să poată să i-l desfacă.<br />Dar, dacă era al ei...<br /><br />Ah, iată prima cutie pe care scria “Mic”.<br />Şi încă una, mai lungă, pe care scria tot “Mic”, însă pe o fundă albastră.<br />Totuşi mai era vreme să vadă ce conţineau cutiile, fiindcă alte două cadouri se băgară singure în seamă – unul cu hârtia lui plină de inimioare şi celălalt, cu zgomotul pe care îl făcea când îl clătina aşa, într-o doară, la ureche.<br />Of, erau prea multe daruri.<br />Ce-ar fi dacă le-ar desface pe toate odată?<br /><br />Bunica îl privea.<br />Cu bucuria de a fi părtaşă la fericirea lui şi cu oarece nostalgie...<br /><br />- Mamaie, ăsta e cadoul tău, nu vezi?<br /><br />- Ce cadou, de unde?<br /><br />- De la mi..., de la Moş Crăciun, se corectă copilul imediat.<br /><br />Bunica desfăcu, zâmbind, cadoul subţirel şi prost ambalat într-o hârtie... violet, de care nepotul era, în secret, tare mândru.<br /><br />- Micule, dar tu vezi ce văd şi eu?<br /><br />- Ce să văd, mamaie?<br /><br />- O carte.<br />O carte care mă învaţă literele.<br />Stai să ghicesc ce vrea să spună dedicaţia.<br /><br />Întrucât pe prima filă a cărţii scria:<br /><br />“Pentru Mic,<br />un copil de pe planeta Pământ -<br />dar şi călăuzelor sale pe tărâmul acestor poveşti<br /><br />Mama”,<br /><br />bunica trebui să inventeze o dedicaţie nouă:<br /><br />“Pentru Mine,<br />de la cel mai scump nepot<br />şi singurul”.<br /><br />Emoţionat din cale afară de ce dar minunat a putut să-i facă, băiatul lăsă ochii în jos.<br /><br />Dacă i-ar fi căzut şi vreo lacrimă pe covor, fără doar şi poate că ar fi avut, în lumina magică a Poveştilor ei de Crăciun, culorile curcubeului...<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">IV. CARTEA VORBĂREAŢĂ</span><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">"Citeşte-mă!"</span><br /><br />Cartea de poveşti se uita la Mic şi Mic se uita la carte.<br /><br />Era foarte frumoasă, dar de când învăţase să vorbească nu ştia să zică decât un singur lucru:<br /><br />- Citeşte-mă!<br /><br />Ieri “citeşte-mă”, azi “citeşte-mă” şi mâine tot “citeşte-mă”, până când băiatul fu nevoit să-i spună, amărât, adevărul:<br /><br />- Nu vreau!<br /><br />- Nu vrei, sau nu ştii? Pentru că, dacă nu ştii, ai putea să înveţi, prostuţule! Toate se învaţă pe lumea asta, nici un om mare nu se naşte copil învăţat.<br /><br />- Dar pe tine cine te-a învăţat să vorbeşti? întrebă el; oprindu-se la “prostuţo”, fiindcă nu prea se potrivea.<br /><br />- Pe mine ?<br />Pe mine tu m-ai învăţat să vorbesc. Ai uitat?<br /><br />Copilul căută să-şi aducă aminte…<br />Prin cap nu-i treceau, însă, decât scenele cele mai proaspete, în care literele, atât de vii, se urcau pe foile de hârtie şi dansau acolo vesel toată noaptea, până făceau desene sub tălpi... Dar nu scoteau o vorbă.<br />- Să mă laşi în pace, că nu ştiu când te-am învăţat să vorbeşti! zise el supărat.<br /><br />Cartea râdea în hohote:<br /><br />- Eu să te las în pace pe tine? Tu să mă laşi în pace pe mine!<br /><br />Atunci băiatul o întoarse cu faţa în jos şi promise că nu se va mai atinge de ea niciodată.<br /><br />Sigur din cauză că era prea vorbăreaţă bunica i-a dăruit-o, zâmbind, înapoi.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Prima lectură</span><br /><br />Cartea vorbăreaţă stătea copertă peste copertă şi respira aer de poveste printr-o fereastră larg decupată către interior.<br />Dar în ruptul capului nu ar fi recunoscut că îl aştepta pe Mic, centrul universului ei, copilul mereu în mişcare.<br />Pentru că aşa sunt toate cărţile, nu vor să se ştie că au, fiecare, câte un cititor preferat, pe care îl caută în toţi cei ce stau pe loc şi o răsfoiesc...<br /><br />Cititorul preferat este recunoscut de o carte după faptul că o face să se simtă ca o apă. Sub privirile lui pline de râvnă, rânduri, rânduri de litere ajung să-şi lase, singure, unduind, povestea miraculoasă la mal... Poate chiar cu bucăţele de adevăr...<br />Uneori apa e mai limpede, alteori e mai tulbure, mai ales după cum se întâmplă să fie sufletul ce se apleacă asupra ei.<br />Şi adeseori nu se poate abţine:<br /><br />- Care va să zică, ai venit!<br />- Care va să zică, da! răspunse Mic.<br />Dar nu ca să te citesc!<br /><br />- Atunci îţi voi spune o poveste, vrei? O poveste numai pentru tine, fără prea multe litere.<br /><br />- Şi nu o să te superi?<br /><br />- De ce să mă supăr?<br /><br />- Pentru că doar o să te ascult.<br /><br />- Nu, astăzi, nu.<br /><br /><br /><br />- De ce nu începi odată povestea? nu mai rezistă Mic.<br /><br />- Ssst, e nevoie de linişte...<br />Nu auzi cum îţi bate inima?<br /><br />Copilul se ruşină de bătăile inimii sale, deşi asta nu era mai rău decât dacă ar fi fost gol pe dinăuntru.<br /><br />Nu ştiu ce să facă, aşa că strânse la piept o pernă.<br /><br />- Acum povesteşte-mi !<br /><br />- Stai, că nu-i aşa cum crezi.<br />Trebuie să-ţi dispară şi nodul din gât.<br /><br />- De ce, că eu nu zic nimic, tu zici.<br /><br />- Trebuie să-ţi dispară, ca să pot să mă concentrez.<br /><br />Atunci băiatul îşi ridică gulerul pijamalei.<br /><br />- Poftim, nu se mai vede! o anunţă el cu voce timidă.<br /><br />- Dar tremuri. De ce tremuri?<br /><br />- Nu ştiu! răspunse Mic, gata să izbucnească în plâns.<br /><br />- Hai…, vino-ncoace! zise cartea, şi-l încălzi cu nişte poveşti pe care, după ce va învăţa să citească perfect, nu le va mai regăsi nicăieri...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">O carte deschisă</span><br /><br />- Tu semeni cu mine, Mic, îi spuse cartea, după ce termină de povestit.<br />Semeni perfect cu mine.<br /><br />- Cum sunt ca o carte? o întrebă el, mirat.<br /><br />- Nu ca o carte obişnuită, adăugă ea, ci ca o carte... deschisă.<br /><br />Copilul se privi de sus în jos: toţi nasturii erau încheiaţi.<br /><br />- Nu, prostuţule, nu la pijamaua ta mă uitam. Mă uitam la suflet.<br /><br />- Eu nu-l văd.<br />- N-ai cum să-l vezi, încă nu ştii la ce să te uiţi.<br />Dar eu l-am văzut. L-am văzut cu fiecare poveste pe care ţi-am spus-o şi pe care ai ascultat-o vrăjit.<br /><br />- Îmi plac aşa de tare poveştile!<br /><br />- Îţi plac, numai că nu e totul o poveste.<br /><br />- De ce nu e totul o poveste?<br /><br />- Vei afla!<br /><br />- Când voi afla?<br /><br />- Ştii când? Atunci când cititul nu va mai avea nici un secret pentru tine.<br /><br />- Dar o să aibă... scrisul! spuse băiatul descurajat.<br /><br />- Ai dreptate, la asta nu mă gândisem, îşi scutură cartea paginile de râs. Cred că pentru tine s-au inventat greutăţile pe lumea asta.<br /><br />- Şi eu cred.<br />Dar am încă un secret greu, pe care îl ţine mama.<br /><br />- Trebuie neapărat să mi-l zici!<br /><br />- Nu pot, e ca un gând care vrei să se împlinească. Dacă îl zici, nu ţi-l mai împlineşte nimeni.<br /><br />- Aşa, deci? Eu ţi-am spus tot ce am ştiut...<br />Cred că nu mai semănăm deloc.<br />- O s-o întreb dacă am voie să-l zic.<br /><br />- Întreab-o şi pe urmă neapărat să mi-l spui!<br /><br />- Te rog, poţi să-mi explici şi mie ceva? adăugă Mic.<br /><br />- Orice, dacă nu mă închizi.<br /><br />- După ce te citesc şi-o să trebuiască să cresc, ce-o să faci?<br /><br />Cartea tăcu. Se gândise de multe ori la momentul despărţirii, însă nu voia să arate.<br /><br />- De plâns, nu o să mă vezi că plâng, poţi fi sigur.<br />O să te aştept mereu aici, în bibliotecă.<br /><br />- De ce aici? Sunt prea multe cărţi...<br /><br />- Dar niciuna la fel cu cealaltă; mă vei afla uşor, fiindcă sunt unică...<br /><br />- Da, tu eşti cartea mea unică şi preferată, pentru că te-am primit şi de la mama şi de la bunica.<br /><br />- Mâine dimineaţă te vei trezi că ştii cuvinte şi fraze întregi... numai din mine.<br /><br />- Deja ştiu câteva - ai uitat că mi le-ai mai spus?<br /><br />Cartea vorbăreaţă zâmbi. I le repetase de zeci de ori. Până când Mic, după ce trăia intens toate emoţiile unei poveşti, o ruga să treacă la următoarea...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">V. MIC SALVEAZĂ LUMEA</span><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Mic salvează lumea</span><br /><br />- Mamaie, să-mi spui adevărat, crezi că eu pot să salvez lumea?<br /><br />- De cine să o salvezi?<br /><br />- De oamenii răi, mincinoşi, supăraţi ... şi de mine.<br /><br />- Cum de tine?<br /><br />- De mine, când sunt rău - chiar dacă eu nu sunt mereu.<br /><br />Bunica îl privi înduioşată.<br /><br />- Micule...<br /><br />- Dar nu vreau numai să o salvez, vreau să o fac să fie şi mai frumoasă.<br /><br />- Ce înseamnă mai frumoasă?<br /><br />- Mai frumoasă înseamnă mai curată!<br /><br />- Şi mai curată ce înseamnă?<br /><br />- Mai curată? Mai curată înseamnă... mai bună!<br /><br />- Ei, dacă ţi-ai propus tu toate astea, parcă văd că o să reuşeşti. Dar să nu fii trist atunci când nimeni nu o să observe că ai schimbat-o, da?<br /><br />- Da, şi eu cred că nimeni nu o să observe.<br />Că am avut eu un prieten odată, şi îi arătam cartonaşele mele, şi el se făcea că nu le vede, până când mi le-a furat pe toate.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Mângâierea</span><br /><br />- Mă doare mâna aşa de tare, azi...<br /><br />- Cine ştie ce trăznaie ai mai făcut, vino să văd.<br /><br />- N-ai ce să vezi, e înăuntru.<br /><br />- Şi cum simţi? se apropie bunica de el, luându-i amândouă mâinile şi întorcându-i-le în palmele ei mari şi bune.<br />Nu văd nimic! spuse ea, zâmbind. Chiar e înăuntru, cum zici.<br /><br />- Acum nici nu mai e în mână, s-a dus în tot corpul.<br /><br />- Ce s-a dus, Micule, nu pricep.<br /><br />- Durerea asta caldă.<br /><br />- Vai de mine, să nu-mi faci febră...<br /><br />- Nu fac febră, că nu sunt bolnav, sunt doar puţin trist.<br />Şi mâna mea este şi ea.<br /><br />- Zi-mi de ce, şi te ajut! stărui bunica.<br /><br />- Nu poţi, a plecat.<br /><br />- Atunci zi-mi cine a plecat şi mă duc eu să-i arăt! ridică ea un deget, a ameninţare.<br /><br />- Stai, că tu nu înţelegi şi poţi să faci foarte multe prostii!<br />Gata, mi-a trecut!<br /><br />- Slavă, Domnului, îşi făcu ea, uşurată, o cruce. Pe Mic nu-l mai doare mâna!<br /><br />- Ştii de ce, mamaie? Fiindcă am uitat.<br /><br />- Ai uitat, ce?<br /><br />- Am uitat că mi-a venit s-o mângâi pe Eliza pe obraz şi nu am putut.<br /><br /><br /><br />- Eliza este fata din poveste?<br /><br />- Şi da şi nu! răspunse băiatul.<br /><br />- Mai mult da, sau mai mult nu? îl luă, pe ocolite, bunica.<br /><br />- Mai mult... da! recunoscu el, lăsând privirea în jos.<br />Pentru că ştii că eu nu am cu cine să mă joc!<br /><br />- Cum nu ai cu cine să te joci? Copii sunt câţi doreşti.<br /><br />- Nu cred că sunt copii.<br />Deloc nu mă înţeleg cu ei când sunt bun.<br /><br />- Micule, te pomeneşti că lumea asta nu o fi pentru tine!<br /><br />- Cum să nu fie pentru mine, mamaie, atunci eu ce mai salvez?<br /><br /><br /><br />Bunica îl privi în ochii mari şi rotunzi şi aproape că văzu în fiecare dintre ei rotindu-se câte un glob pământesc.<br />Unul plin de flori albastre, care creşteau şi se împleteau ca iedera, luând cu asalt văzduhul.<br />Altul cu ape adânci şi transparente, pe care Mic mergea în picioare, neclintit în credinţa lui.<br /><br />- Ştiu că ţie o să-ţi placă să salvezi lumea cu mine! îi spuse el bătrânei, dându-i încă vreo sută, dacă nu chiar o mie de ani de trăit.<br /><br />- Îmi place deja. Fără tine, m-aş fi plictisit citind...<br /><br />- Da, că aşa e cu cititul ăsta de cărţi!<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">În loc de mulţumesc</span><br /><br />- Mamaie, ţie ţi-e milă de mine?<br /><br />- Asta de unde ţi-a mai venit?<br /><br />- Mi-a venit de la un nene, care mi-a dat nişte bani pe stradă.<br /><br />- Te-o fi văzut că eşti mic.<br /><br />- Şi dacă sunt Mic, ... trebuie să primesc bani?<br /><br />Bunica zâmbi.<br /><br />- Ţi i-a dat... pentru că vrea să te ajute să salvezi lumea!<br /><br />- Eşti sigură?<br /><br />- Absolut.<br /><br />- Dar de unde ştie nenea că eu vreau să salvez lumea? continua să fie nedumerit băiatul.<br /><br />- Păi... lumea ştie că trebuie să fie salvată, dar nimeni nu face nimic.<br /><br />- De ce nu face?<br /><br />- E nevoie de mult timp pentru asta. Foarte mult timp. Înţelegi?<br /><br />- Da, mamaie, înţeleg că nu vrei să cresc aşa de repede.<br />Dar tu de ce te-ai grăbit?<br /><br />- Eu?<br />Cum să-ţi zic…, eu m-am grăbit ca să pot să fiu lângă tine şi să-ţi mai explic una, alta.<br /><br />- Să-mi explici, că o să îţi mulţumesc eu, mai târziu.<br />- Când mai târziu?<br /><br />- Când lumea o să fie salvată şi o să pot.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Feliuţa de adevăr</span><br /><br />Văzând că Mic nu are somn, soarele răsări, într-o zi, mai devreme.<br />Cu lăncile lui ascuţite şi strălucitoare destrămă şi ultimele pânze de păianjen ale nopţii.<br />Imediat se iviră în lumină armele cu care băiatul era hotărât să atace, ori, mai bine, să se lase atacat:<br />o carte,<br />o trotinetă<br />şi o sabie de la Moş Crăciun;<br />dar şi frunze, castane, pietre, scoici, pene de pescăruş, adunate cu un scop mai puţin precis…<br /><br />- Mamaie, azi încep.<br /><br />- Ce începi? întrebă ea, în timp ce îi storcea feliuţa de lămâie în ceai.<br /><br />- Încep lupta cu oamenii răi, şi mincinoşi, şi supăraţi! zise el, strâmbându-se din cauza gustului prea acru al lămâii pe care i-o ceru… doar ca să vadă cum arată.<br /><br />- Bine, Micule, nici nu ştii cât mă bucur.<br />Vrei să te ajut?<br /><br />- Nu, că trebuie singur, dacă sunt curajos.<br /><br />- Şi care ar fi planul tău? vru bătrâna să ştie, doar, doar o să fie nevoie să intervină şi ea…cu vreo palmă sau poate chiar cu o mână întreagă de ajutor.<br /><br />- Eu nu am plan, că… nu am plan. O să ştiu atunci.<br /><br />- Dacă zici…<br />Dar de unde îţi iei duşmanii?<br /><br />- De oriunde, că sunt peste tot. Tu n-ai văzut?<br />Dar cei mai mulţi cred că sunt oamenii supăraţi.<br /><br />Bunica zâmbi, în ciuda reumatismului.<br /><br />- Mamaie, pe oamenii mincinoşi nu îi vezi tot timpul cum sunt, nu-i aşa?<br /><br />- Aşa e, de unde ştii?<br /><br />- Ştiu de oamenii mincinoşi din poveştile pe care mi le-a spus mama. Dar a uitat să mi-i arate.<br /><br />- Vezi, de aceea spuneam că îţi trebuie timp pentru a salva lumea. Pe oamenii mincinoşi îi descoperi greu... Trebuie să aştepţi nemaipomenit de mult până să ajungi să fii sigur de ei, Micule.<br /><br />- Cred că o să încep cu oamenii răi – că îi cunosc şi mă sperie imediat.<br />Dar nu ştiu cum să-i fac buni dacă nu vor. Dar poate or să vrea.<br />Nu-i aşa că poate or să vrea?<br /><br />Bunica tăcu.<br /><br />Băiatul înghiţi în sec un dumicat de pâine; chiar dacă uns cu un strat fin de unt auriu şi presarat cu fulgi de zăpadă din brânză.<br /><br />Puterea de a întreba îi reveni, totuşi, pe buze.<br /><br />- De ce taci, mamaie?<br /><br />- Pentru că nu pot să-ţi zic adevărul... şi o să zici că sunt mincinoasă.<br /><br />- Şi dacă taci nu eşti mincioasă?<br /><br />- Ba da, Micule, sunt. Nu mai am deloc putere, la vârsta mea, să cred că oamenii răi or să vrea să se schimbe vreodată.<br />Adevărul este, uite, ţi-l spun, eu nu am nici timp, nici curajul tău! se mâhni bătrâna.<br /><br />Deşi se simţea foarte curajos, lui Mic îi venea să plângă.<br />Dar poate că înainte să salvezi lumea trebuie să plângi.<br />Şi lacrimile să îţi spele ochii, ca să vezi mai bine ce fel de supărări ascund, uneori, oamenii veseli şi buni...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">"Eu sunt vesel"</span><br /><br />- Micule, vino!<br /><br />- De ce?<br /><br />- Vino să te strâng în braţe şi să nu îţi mai dau drumul.<br /><br />- Nu vreau, că mă aşteaptă sabia de la Moş Crăciun.<br />- O sabie nu o să-ţi spună niciodată secretul pe care vreau să ţi-l spun eu.<br /><br />- Lasă, că ştiu, vrei să îmi spui că mă iubeşti şi că te bucuri că sunt nepotul tău şi să mă ţii din treabă.<br /><br />- Iar ai treabă?<br /><br />- Am, că lumea mă aşteaptă şi eu sunt în pijama şi plictisit!<br /><br />- Din cauza mea?<br /><br />- Da, fiindcă m-ai lăsat să dorm mult. Dar mi-a plăcut. Mai ţii minte povestea mea albastră? Şi visul de azi-noapte tot ca o poveste pe care nu o ştiam parcă a fost.<br /><br />- Aşa eşti şi tu, Micule, o poveste nouă mereu!<br /><br />- Stai să vezi ce poveste o să fiu mai târziu, când o să ţi se pară că din cauza mea nu mai sunt oameni răi, mincinoşi şi supăraţi nicăieri!<br /><br />- Şi crezi că sabia de la Moş Crăciun o să te ajute?<br /><br />- Păi, da, că altă armă nu am şi îmi trebuie armă. Iar asta nici nu e ascuţită. Doar sperie...<br /><br />- Bine, dacă ai terminat de vorbit, poţi să ieşi la joacă. Dar la prânz eşti acasă.<br /><br />- Vrei să-ţi aduc ceva?<br /><br />- Nu, n-am nevoie de nimic!<br /><br />- Dar eu tot o să-ţi aduc. Pentru că ştiu că la prânz o să-mi fie dor de tine şi de mâncarea ta, mamaie.<br /><br /><br /><br />Un om cu o cocoaşă de supărare avu ghinionul să treacă tocmai atunci pe stradă.<br /><br />- Bună ziua! îl opri Mic, aşezându-se fix sub faţa lui, pe trotuarul îngust.<br /><br />- Dă-te, puştiule, că-ţi ard una! îl repezi omul supărat, care mai părea şi rău pe deasupra.<br /><br />- Adică nu e bună ziua ta? întrebă copilul, cu o voce tremurată de teamă şi cu mâna încleştată pe mânerul sabiei..<br /><br />- Nu prea e bună, îşi dădu drumul la vorbă, omul.<br />Nu prea e bună nici o zi...<br /><br />- Eu sunt vesel, găsi ceva de spus băiatul, cu un zâmbet neîncrezător pe figură.<br /><br />- Da, văd..., zâmbi omul supărat. Eşti din cale-afară de vesel. Mai întristează-te şi tu puţin...<br /><br />- Nu vreau, că atunci nu o să mai am curaj.<br /><br />- La ce îţi trebuie curaj?<br /><br />- Nu pot să-ţi spun.<br /><br />- Atunci nu-mi spune şi dă-te la o parte.<br /><br />Băiatul rămase pe loc, cu ochii la omul supărat, care nu voia cu nici un chip să întrebe cum îl cheamă.<br /><br />- Pe mine mă cheamă... Mic.<br /><br />- Poate să te cheme şi Mare, că tot nu o să-mi rezolvi problema.<br /><br />- De unde ştii?<br /><br />Omul supărat izbucni în râs.<br /><br />- Hai, că-i bună. De unde ştiu. Ştiu şi gata. Doar n-o să mă apuc acum să-ţi explic ţie şi să mă mai şi aştept la vreun ajutor nepreţuit.<br /><br />- Dar de ce să nu-mi explici? Pentru că ţi se pare că sunt mic şi caraghios?<br /><br />- Chiar aşa, de ce să nu-ţi explic ? Poate că o să-ţi prindă bine să afli cum e lumea asta, pe care voi copiii vă imaginaţi că puteţi să o salvaţi.<br /><br />Neştiind de unde îi cunoaşte secretul, Mic se aşeză, ca să fie sigur că nu o să cadă, pe o băncuţă.<br />Omul se aşeză şi el, sub copertina galbenă, la adăpostul căreia începu cea mai tristă poveste pe care băiatul avea s-o audă şi s-o uite vreodată.<br /><br />- Adică tu nu ai familie şi nu ştii dacă te iubeşte cineva? trase el, în final, singura concluzie ce putea să transforme supărarea omului într-o uimire fără margini.<br /><br />- Da, puştiule, cred că... da, ... adică nu ştiu, spuse el şi îşi cufundă capul în palme.<br /><br />- Să nu fii supărat, că mâine o să-ţi spun eu povestea ta altfel şi o să-ţi placă la nebunie. Dar trebuie neapărat să ne întâlnim tot aici.<br /><br />- Nu promit, băiete. Nu prea cred în poveşti!<br /><br />- Ca să fiu sigur că vii, o să îţi dau sabia mea de la Moş Crăciun.<br /><br />Omul uimit zâmbi, luă sabia şi alergă să prindă, nu ştia prea bine de ce, culoarea verde a semaforului...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Întoarcerea omului supărat</span><br /><br /><br />Întoarcerea omului supărat avu loc a doua zi, la aceeaşi oră. Mic îl aştepta deja pe băncuţa acoperită. Pe copertină picurau monoton stropii galbeni şi deloc reci ai unei toamne perfecte…<br /><br />- Poftim sabia, puştiule. Dacă nu mi-o dădeai, nici că mă mai deplasam până aici.<br /><br />- Mulţumesc, spuse Mic. Ai văzut şi tu ce zi frumoasă ?<br /><br />- N-am eu ochi pentru chestii de-astea! îşi exprimă omul regretul cel mare: acela de a nu se mai putea bucura de întâlnirea cu un copil, de ploaie, de nimic…<br /><br />- Lasă, că o să vezi tu că ai ochi, spuse copilul.<br />Însă omul nu se convinse decât atunci când îi fu pusă pe genunchi o carte cu poze.<br /><br />- Ce-i asta?<br /><br />- O carte din care să-mi citeşti o poveste, care vrei tu.<br />Mamaia are treabă destulă azi.<br /><br />Omul supărat zâmbi la gândul că puştiul, nu doar că se descurcă, dar are în plan să împace şi capra şi varza. Măcar de ar reuşi!<br /><br />- Păi, eu iau cărţile de la început - când le iau, spuse el, trimiţând spre stânga o pagină pe care scria mare:<br />“POVEŞTILE LUI MIC”,<br />şi dedesubt, cu litere mărunţele,<br />“Prietenii din carte”.<br /><br />Chestia asta cu prietenii i se păru interesantă, apoi, după ce citi dedicaţia prin care deveni el însuşi o “călăuză prin lumea poveştilor”, se grăbi să dea şi emoţia la o parte…<br /><br />Nu se mai opri din citit decât de câteva ori – atât cât să vadă dacă puştiul mai este acolo sau a dispărut. Fireşte că nu era o carte pentru oameni mari, dar nici ceea ce i se întâmpla acum nu era pentru oameni mari, aşa că se lăsă în voia unor litere ce nu voiau de la el nimic altceva decât să se cunoască mai bine.<br /><br />Fu purtat de fiecare în parte prin locurile de basm ale sufletului, prin care parcă nu mai trecuse de sute de ani. Şi îl privi cu puţină invidie pe copilul de alături, ce-şi trăia cu întreaga făptură povestea.<br />Când ajunse la mijlocul cărţii, abia atunci, se opri să respire aerul toamnei, al salcâmilor cuprinşi de înfrigurare, dar mai ales al ploii cu picături mici, în care se oglindea chipul unei fete… la care, da, nu se mai gândise de mult.<br /><br />Nu termină de citit. Îi întinse cartea lui Mic şi se ridică, dând cu capul de copertină. Primul semn că lucrurile încep să-şi reia cursul firesc, atrăgând zâmbetele stingherite doar ale celor din jur.<br /><br />- Plec, puştiule. Trebuie să caut pe cineva. Promit să te ţin la curent cu povestea mea! spuse omul, încurajat de lectura ultimei părţi citite – cea care îi stârnise amintiri şi emoţii atât de puternice, încât trebuia să se întoarcă şi să-şi reia viaţa dintr-un nod pe care, la vremea aceea, nu se pricepu deloc să-l desfacă.<br /><br />- Atunci,…bună ziua! zise băiatul, fericit că în ochii lui mari şi rotunzi bunica o să poată să vadă, în sfârşit, la fel de limpede ca o lacrimă, semnul unei victorii adevărate.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Alţi oameni, alte poveşti</span><br /><br />- Dar lumea nu e făcută doar dintr-un om supărat sau rău, mamaie! încercă Mic să o convingă de faptul că are nevoie de şi mai multă libertate.<br /><br />- Ajunge unul pe zi! râse bunica. Ştii că avem şi program de citit.<br /><br />- Ştiu, dar eu o să mă gândesc tot timpul să termin foarte repede şi nu prea o să mă descurc bine.<br /><br />- Mai vedem noi. La cât eşti de îndrăgostit de cartea ta, mă tem că o să vrei s-o citeşti pe toată odată.<br /><br />- Ştii ceva, eu cred că şi cărţii mele îi place de mine, dacă a vrut să câştige concursul cu filmul lui Heri.<br /><br />- Şi nu numai pentru asta. Uite cum îţi este mereu alături, cum te ajută să schimbi, de unul singur, lumea…<br /><br />- Mamaie, eu cred că toate cărţile pot să te ajute să schimbi lumea.<br /><br />- Nu-i chiar aşa, Micule. Ia du-te tu cu o culegere de probleme la omul tău supărat şi o să vezi cum se ia cu mâinile de cap!<br /><br />Copilul începu să râdă. Chiar dacă nu se cufundase niciodată într-o culegere de probleme, intuia, totuşi, că e ceva care îi face pe unii şi mai trişti decât sunt.<br /><br />- Pe urmă, continuă bunica, sunt cărţi ce au adevărul lor… Adevăr care nu se potriveşte tuturor oamenilor pe care vrei tu să îi salvezi. Mai bine îi laşi să-şi aleagă singuri cartea…<br /><br />- Mamaie, dar eu nu am decât una la mine..<br /><br />- Atunci, se gândi bătrâna, lasă-i să-şi aleagă povestea…<br /><br />- Păi, aşa am şi făcut, se mândri băiatul. Nici nu trebuia să îmi zici.<br />Şi aşa o să fac şi mâine.<br /><br />Oameni după oameni începură să-şi recapete seninătatea, frumuseţea şi omenia, citind pe rând cartea pe care Mic le-o băga sub nas.<br /><br />Pe unii îi vindecă de nedragoste Eliza, pe alţii, de necopilărie, Neghiniţă.<br />Unii îşi alungară nesiguranţa cu un Buldog, alţii, singurătatea, cu un Bichon.<br />Redescoperite în suflet, multe sentimente înălţătoare fură investite în bilete dus-întors pe planeta Micului Prinţ.<br />Câţiva, mai bogaţi, deschiseră şcoli de învăţat litere pentru c-nuşărese.<br />Ceilalţi cumpărară cu bani grei, la licitaţie, beţişoarele de chibrit ale unei fetiţe; aflând cum este să ai ce să aprinzi în nopţile lungi şi reci.<br />Mai existau şi oameni care abandonară în gând cariere obositoare - găsindu-şi un rost din a broda batistuţe cu monogramă pentru marea Familie ce îşi ducea, mai greu, sau mai uşor, existenţa pe acelaşi pământ chinuit cu ei.<br /><br />Dar, ceea ce conta într-adevăr, nu era atât cartea, cât... povestea. Cu grăuntele ei de speranţă şi poezie.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">După tandreţe</span><br /><br />- Mamaie, ce înseamnă tandreţe?<br /><br />- Spune repede, Micule, de unde ştii cuvântul ăsta? glumi bunica.<br /><br />- De ce, e o prostie? întrebă Mic.<br /><br />- Nu e o prostie, râse ea, doar că nu l-am mai întâlnit de mult... Nici nu ştiam că mai există.<br /><br />- Există, mi-a povestit mie un om supărat, care zicea că umblă după el de o sută de ani.<br /><br />- Şi tu ce i-ai zis?<br /><br />- Eu mai întâi m-am gândit.<br /><br />- Şi pe urmă? presimţi bunica o continuare.<br /><br />- Pe urmă am venit acum să iau trotineta.<br /><br />- Să nu-mi spui că vrei să te duci şi tu să cauţi.<br /><br />- Nu îţi spun, dacă nu vrei, dar mie mi se pare că aşa e frumos, să ştii tot.<br /><br />- Bine, Micule, nu te opresc. Însă o să-ţi destăinui un secret şi o să te rog să nu i-l ascunzi omului tău supărat: tandreţea e foarte aproape de casă!<br /><br /><br /><br />Cine nu l-a văzut pe Mic zburând cu trotineta, să deschidă repede fereastra.<br />Prea târziu: a trecut!<br /><br />Nu e o trotinetă cu motor, e una din cele mai ieftine trotinete din tablă, ceea ce o face să fie uşoară ca vântul. Şi e plină de abţibildurile adunate din pungile cu mămăligă... în formă de pufuleţi.<br /><br />Mic zboară cu ea, de când şi-a dat seama că nu va avea bicicletă. Însă avantejele sunt foarte multe: o dată că nimeni nu i-o fură, şi încă o dată că nu şi-a julit mai mult de un genunchi şi de un cot până acum.<br />Dar, e adevărat, nici nu fusese obligat să se uite după tandreţe în timp ce mergea cu ea.<br /><br />Şi totuşi, cum arată tandreţea asta? Şi de ce se ascunde pe lângă casă? De ce nu mai departe, ca să poată să se ia şi el la întrecere cu copiii pe străzi?<br /><br /><br />- Uite, ea e trotineta mea! făcu Mic prezentările.<br /><br />- Iar el e bastonul meu! râse bătrânul, pe care nu-l putea amăgi nimeni cu poveşti. Atât era de convins că va găsi ceea ce a căutat mereu în ultima sută de ani.<br /><br />- Dacă vrei, eu o să caut pe lângă casă, propuse copilul, încă nehotărât în privinţa divulgării secretului. Ştiu să iau curbele foarte bine…<br /><br />- Eu prefer drumul drept, spuse bătrânul. Drept şi sigur.<br />Atât de sigur, încât ajungea tot de unde a plecat.<br /><br />- Hai să pornim! fu nerăbdător, copilul.<br /><br />- Hai! aprobă imediat bătrânul.<br /><br />- Şi unde ne întâlnim? întrebară amândoi în acelaşi timp.<br />Îndepărtându-se înainte a de a mai auzi răspunsul, care, poate, nici nu era cel mai important.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">O lungime de nas</span><br /><br />Să cauţi tandreţea este una dintre marile încercări ale vieţii, alături de toate celelalte şi mai mari încercări.<br />Să o afli însă, este mai mult decât o căutare.<br /><br />Nu contează cât de mic sau de mare eşti. Într-o clipă te lasă fără aer.<br />Apoi te dezarmează urgent, dacă ai din întâmplare vreo sabie.<br />Iar dacă nu te-ai dat jos de pe trotinetă sau de pe baston, e bine s-o faci înainte să-ţi vină să te opreşti în loc şi să te uiţi lung, după ea, cum încearcă să dispară, dar nu reuşeşte.<br />Pentru că, odată găsită, nu mai are unde să se ascundă în afară de sufletul tău.<br /><br />Nu se poate spune că lucrurile acestea îi treceau prin cap lui Mic.<br />Nu, nu se poate spune asta.<br />Însă este sigur că în zborul cu trotineta prin jurul casei, el se gândea la bătrân, iar bătrânul la el.<br /><br />O căutare împreună are mai mule şanse de reuşită.<br />Altfel este atunci când te opreşti să te odihneşti,… ştiind că celălalt caută mai departe.<br />După cum odihna însăşi este foarte diferită de restul odihnelor - cineva parcă te mângâie în gând şi îţi spune să nu te mai temi.<br />Iar tu chiar că nu te mai temi.<br />Ba îţi vine să şi râzi că te-ai temut vreodată.<br /><br />Dar nu râzi, doar zâmbeşti. Zâmbeşti toată ziua.<br />Şi când… da şi când… nu.<br />Iar trotineta zâmbeşte şi ea.<br />Cât despre baston, e mai greu de observat, pentru că are nişte ani în plus.<br /><br />Gândurile puteau fi foarte bine ale bătrânului.<br />Însă nu erau nici ale lui.<br />Întrucât se străduia doar să nu îl dezamăgească pe copil.<br />Pentru el trebuia să găsească tandreţea.<br />Şi o va găsi.<br />Oricum, singur, nu a avut până acum un prea mare succes.<br /><br />Iată de ce, din cauza acestor gânduri, care nici nu se ştie ale cui sunt, cei doi dădură nas în nas.<br />Adică se ciocniră într-o îmbrăţişare… destul de interesantă.<br /><br />Fiindcă între ei era întreaga lume, ce părea - datorită tandreţii descoperite doar la o lungime de nas - de o mie de ori mai frumoasă decât acum o sută de ani.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Clipa infinită</span><br /><br />- Acum îţi arăt cartea mea? îl întrebă Mic.<br /><br />- Acum, da! răspunse omul mare şi tandru, cuprinzându-l într-o privire.<br /><br />- Uite-o, dacă vrei să-mi citeşti şi tu!<br /><br />Bătrânul începu să citească.<br /><br />După fiecare poveste se oprea puţin şi se uita la cel pe care cartea îl descria atât de bine, încât… parcă era el însuşi - la aceeaşi vârstă a primilor paşi către litere, cifre, culori, sentimente şi oameni.<br /><br />Scăldate în lumina unei inocenţe niciodată pierdute, trecutul, prezentul şi viitorul lăsară timpul să se retragă cu coada între picioare şi clipa infinită să triumfe<br />sub cupola de aur a tandreţii - tandreţe cu care doar Dumnezeu îi mai mângâie azi pe Copiii ce vor să salveze lumea din interiorul fiinţei lor.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">VI. CE FEL DE COPIL EŞTI TU, MIC?</span><br /><br /><br />- Ce fel de copil eşti tu, Mic?<br /><br />- Sunt un copil caraghios, mama. Ştiu că sunt caraghios ca o umbră mare, pe o carte. Ca o umbră cu urechi lungi, dacă ţin mâinile aşa.<br /><br />- Câte poveşti încap în sufletul tău, Mic?<br /><br />- Multe, dacă nu plâng.<br /><br />- Şi dacă plângi? Când plângi tu, că eu nu te văd?<br /><br />- Eu plâng fără lacrimi, mama.<br />De fapt nici nu ştiu dacă eu plâng sau e cineva supărat care vrea să-mi spună ceva.<br /><br />- Să-ţi spună, ce?<br /><br />- Nu prea înţeleg, pentru că mi se înfundă urechile şi nasul şi ochii.<br /><br />- Sper că acum nu eşti supărat.<br /><br />- Nu sunt, gura mea nu e înfundată.<br /><br />- Mă faci să râd!<br /><br />- Da, îmi place să râzi aşa cu mine. Mai întreabă-mă!<br />E bine când îţi răspund.<br /><br />- Spune-mi, ţie ţi se pare că acum sunt puţin tristă?<br /><br />- Nu ştiu, eşti un om mare care ai înăuntru un suflet mai mic şi acum nu îl văd.<br /><br />- Când îl vezi tu, Mic?<br /><br />- Atunci când eşti cuminte, dar îţi vine să faci nebunii. Când te joci cu mine de-a ce vrei tu.<br /><br />- Şi îl mai vezi vreodată?<br /><br />- Când crezi că dorm şi nu mă trezeşti.<br /><br />- E frumos ce zici.<br /><br />- Da, pentru că doresc să fie frumos şi pentru tine, când termini de povestit, ca acum…<br /><br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">VII. CHEMAREA</span><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Drumul spre Poveste</span><br /><br />Într-o lume cu foarte mulţi oameni, un copil îşi dorea să crească.<br />Dar pentru aceasta avea nevoie de poveşti frumoase şi adevărate.<br />O poveste frumoasă şi adevărată, auzise el, este aceea care te ajută să mai creşti cu un milimetru, chiar dacă nu stai să te măsori toată ziua.<br /><br />Aşa se face că, într-o zi, băieţelul îşi puse în gând să adune, la rândul lui, cele mai bune poveşti din lume şi să le pună cap la cap într-o cărticică.<br /><br />Pentru asta, însă, trebuia să mai facă ceva: să înveţe să asculte ceea ce fiinţele şi lucrurile au de spus.<br />Căci, dincolo de ceea ce aude oricine, mai este ceva, care te cheamă într-o limbă necunoscută.<br />Iar lumea se ţine la un loc, deşi i-ar fi foarte simplu să se rupă în mii de bucăţi, numai prin taina acestei singure şi minunate Poveşti...<br /><br />Cel mai greu este să ştii de unde să începi.<br />De aceea copiii au întotdeauna succes când e vorba să aleagă: primul basm care le iese în cale e şi cel mai grozav.<br />Iar dacă toate personajele dispar la sfârşit şi ai impresia că se termină rău, trebuie să ştii că nu este aşa - ele s-au întors în taina lumii, cea necunoscută încă de nimeni, dar imaginată de toţi în cele mai felurite chipuri.<br /><br />Mic, acest copil care ai putea fi chiar tu, nu contează că ai crescut cu atât de mulţi milimetri, era foarte hotărât să nu mai facă greşeala de se pierde în vreo carte de basme, aşa cum i s-a întâmplat de curând, încât Cineva mare şi bun a trebuit să-l scoată de-acolo.<br /><br />Dacă intri în carte, îi zicea lui mamaia, uiţi de viaţă, şi asta nu e bine, pentru că în carte nu ai cum să creşti foarte mare, pe când în viaţă e altceva.<br />În viaţă, daca ai putere în inimă, poţi să creşti până la cer, că nu dai cu capul de el, ca să te doară.<br />Cerul e moale şi albastru, "şi mai ales alb", şi, dacă stai să asculţi, are şi el povestea lui.<br /><br />Pe care, cu răbdare, o vei afla...<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Milimetrul promis</span><br /><br />În fotoliu, picior peste picior, ca oamenii mari, Mic se întreba:<br /><br />- A venit vreodată vreo poveste la tine să-ţi zică: “Trăieşte-mă!” ?<br />Spune, a venit?<br /><br />Şi tot el îşi dădea, timid, răspunsul:<br /><br />- Da.<br /><br />- Şi ai trăit-o?<br />Spune, ai trăit-o?<br /><br />- Aşa şi aşa...<br /><br />- Mai exact.<br />Cât?<br /><br />- Ieri, mâine şi alaltăieri! veni încadrarea în timpul istoric, în absenţa căruia orice poveste riscă să rămână fără durată.<br /><br />- Şi de ce crezi că te-a ales tocmai pe tine?<br />Spune, de ce crezi?<br /><br />- Păi, nu ştiu... Pentru că eram acasă?<br /><br />Celălalt Mic din el râdea.<br /><br />- Gre...şit! Te-a ales pe tine pentru că te-a văzut cât eşti de bleg.<br /><br />Nedumerirea din gând se răsfrânse asupra nedumeririi din suflet.<br />Dar, până la urmă, Mic era unul singur şi nu avea de ce să se simtă vinovat.<br /><br />El ştia că poveştile trebuie trăite aşa cum vin, ca să înveţi din ele şi să creşti cu milimetrul promis.<br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Bulgărele de nea</span><br /><br /><br />Ce cald şi bine e în sufletul unui om mare atunci când îţi dă voie să îl iubeşti.<br />Şi ce tărâm imens, pustiu şi cu margini de întuneric îi este sufletul atunci când crede că trebuie să rămână singur acolo.<br /><br />De aceea, în zilele de iarnă, Mic are grijă să se îmbrace gros.<br />Şi să facă în aşa fel încât să ningă peste tot ce este urât.<br /><br />Poveştile adevărate îi devin frumoase, prin faptul că cerul este mereu deasupra...<br />Iar norii mustesc de lacrimi care vor şi chiar reuşesc să devină zăpadă...<br /><br />Nu se ştie dacă îl va mai păcăli vreodată pe Moş Crăciun, declanşând ninsori în noiembrie, dar un lucru e sigur: secretul de a fi fericit e în mâinile lui îngheţate.<br /><br />Şi este dragostea de ceilalţi.<br /><br />Cea pe care o descoperi în inimă, singur, şi înveţi să n-o aştepţi niciodată, de nicăieri...<br /><br />Este bulgărele de nea care îţi va fi înapoiat, însă, la timp,... şi numai de către adevăratul om de zăpadă.<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Uşa secretă</span><br /><br />Pentru Mic viaţa este o sărbătoare.<br /><br />Dar cea mai mare sărbătoare tot fiecare zi rămâne.<br /><br />O dată pentru că nu a dispărut în somn, apoi pentru că, după ce îşi face rugăciunea, poate să mănânce câtă pâine cu unt de aur şi zăpadă de brânză vrea.<br />Iar pe urmă vin poveştile - cele care stau ascunse în clipe şi ies de acolo, a observat, numai dacă nu te dai peste cap.<br />Mic nu se regăseşte în cărţile grele, cu magicieni.<br />Dar se regăseşte de minune în poveştile scrise de mama lui pentru el.<br />De acolo îşi ia mereu puterea să lupte cu cei care oricum nu vor crede în dragoste, în bucurie şi în multe alte fleacuri din acelea care se păstrează bine într-o cutiuţă de tablă pusă la învechit.<br />Viaţa lui e mică, inima la fel, dar asta face să fie atât de frumoasă şi de adevărată povestea vrăbiuţelor.<br /><br />Cine nu are o vrăbiuţă la geam nu poate să fie Mic. Cântecul lumii e în ciocul vrăbiuţelor, când nu e în guşa pelicanilor.<br />E în frunzele care îi fac pe copaci să stea în picioare, când nu e în scaieţii singuratici însângerând drumul...<br /><br />Poate că acum Mic nu înţelege, ci doar simte cât de adevărate sunt poveştile care îi plac...<br />Poate că se împiedică în cuvinte nesuferite şi dă cu capul de toate oglinzile magazinelor cu jucării, dar în el, şi nu în altcineva, e ascuns omul mare - cel ce se va întoarce mereu în faţa uşii secrete pentru a privi prin gaura cheii...<br /><br />Mic ştie că dincolo de aceasta uşă este împărăţia, aşa că are grijă să nu se îndepărteze prea tare şi să nu piardă cheia lacătului cutiuţei de tablă...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Trei litere</span><br /><br />Numele lui e alcătuit din trei litere.<br />Şi în fiecare literă parcă e pitit câte-un Mic.<br />Secretul de a rămâne unul stă în faptul că nu pricepe despre cine poate să fie vorba atunci când este strigat pe alt nume decât pe acela primit la botez.<br /><br />Şi totuşi, daca îi spui 'Micul', el nu se supără.<br />Dar pentru asta trebuie să fii Yoshiko, Prinţesa de Origami, cea mai bună prietenă din lume.<br />Sau mai poţi să fii Eliza, cea care dăruieşte tuturor nostalgia batistei cu monogramă şi face din lume o familie în care să te simţi ca acasă...<br /><br />Dar ce mirat a fost să afle într-o zi că există copii care nu au o carte a lor.<br />Că nu au o carte cu poveşti frumoase şi adevărate pe care să pună capul.<br />Sau una pe care să şi-o apropie de inimă atunci când sunt supăraţi.<br /><br />O carte, cum are el, cu amintiri din vremuri îndepărtate, trăite acum prin mama sa, cea care i le scrie pentru a nu le mai putea uita niciodată.<br /><br />În taină mare, de ţânc ce priveşte vrăjit cum îşi dăruiesc stele de aur marea şi cerul, Mic visează că va redescoperi, de unul singur, Povestea.<br />Iar la sfârşit, sau, nu, cel mai bine pe parcurs, o va aşterne pe curat.<br /><br />Dar în aşa fel încât să nu pară că a copiat totul...<br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Vânătăi şi inimioare</span><br /><br />Mic îi iartă pe toţi.<br /><br />E absolut sigur că nici un copil nu ar vrea să-l bată, dacă nu ar fi curios cum este cu bătaia.<br />Ce bucurie îţi aduce ea.<br /><br />În sufletul lui încă mai e loc pentru cine ar dori să lase o amprentă.<br />Nu e greu să faci dintr-o vânătaie, folosind conturul de buze al mamei, o inimioară.<br />Mic este plin din cap până în picioare de astfel de inimioare.<br />Care îşi iau zborul în lume când vânătăile au trecut...<br /><br />Acum nu se poate spune că el face primul pas spre a fi bătut.<br />Nu e chiar atât de prostuţ încât să se bage în lupte din care nu poate ieşi cu toate cele trei litere ale numelui întregi.<br />Pe fruntea lui scrie doar ”te aştept” şi “promit să nu mă răzbun”.<br />De aceea a fost atât de mângâiat de viaţă, încât a ajuns să creadă cu adevărat că este un Mic fericit.<br /><br />Cât despre iubirea celorlalţi... în inima lui, ea este întotdeauna ca o poveste mai presus de modestele-i aşteptări.<br /><br /><br /><br /><br /><span style="FONT-WEIGHT: bold">Chemarea</span><br /><br />Din spatele fiecărei poveşti frumoase şi adevărate, Mic aude mereu una şi aceeasi chemare.<br />Amână, însă, cât poate, despărţirea de cei puţini care l-au cunoscut şi îndrăgit.<br />Amânarea, la rândul ei, nu face altceva decât să dea putere vocii din interior, care, într-un ecou prelungit de-o absenţă, îi spune doar atât: “Lasă cărticica ta şi urmează-Mi!”<br /><br />E greu.<br />În afară de carte, altceva nu mai are.<br />Sabia de la Moş Crăciun s-a rupt, iar trotineta i-a fost furată.<br />Cartea este comoara lui, bucuria lui.<br />Viaţa.<br /><br />Cine i-ar putea cere un lucru atât de greu?<br />Şi de ce?<br />Dar răspunsurile nu însoţesc niciodată chemarea.<br /><br />Daca ai şti dinainte finalul, tainica Poveste a lumii şi-ar pierde farmecul şi puterea.<br />Iar poveştile mici, şi-ar găsi atât de lesne locul în puzzle-ul existenţei, încât plăcerea de a te chinui să-l rezolvi ar dispărea înainte să mergi la şcoală.<br /><br />Şi ce monoton s-ar scurge Timpul Copilăriei către indecisa vârstă adultă...<br /><br /><span style="FONT-STYLE: italic">De aceea Mic a hotărât să se supună.</span><br /><span style="FONT-STYLE: italic">În numele singurei Poveşti care contează, îţi va lăsa, ţie, cărticica sa…</span><br /></span></span></p><p class="MsoNormal"><span style="font-family:Arial;"><span style="color:black;"> </p></span></span><div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-610881750604399844?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-76956297943592135382008-09-26T15:37:00.001-07:002008-09-28T06:48:07.280-07:00Epilog pentru cei cărora nu le plac despărţirile:<br /><br /><br />1.La capătul alfabetului, Mic a înfipt între pagini steguleţul său de explorator al Cărţii Poveştilor, pe care a scris fără nici o greşeală: Yoshiko<br /><br />2.Yoshiko a pierdut concursul de litere româneşti, dar l-a câştigat pe cel de litere japoneze<br /><br />3.Mic şi Yoshiko îşi scriu des şi urmează să ia împreună masa la iarbă verde, într-o vacanţă de vară<br /><br />4.Mic nu are încă o surioară pe care să o cheme Albă-ca-zăpada, are, n schimb, un foarte frumos şi deştept buldog francez, cu numele "B"<br /><br /><br /><br /><br />5.Dacă se va apuca vreodată de scris poveşti, o va face numai pentru a-şi aduce Aminte...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-7695629794359213538?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-56665795989421641982008-09-26T15:36:00.000-07:002008-09-28T06:55:28.453-07:00E suficient să îţi spună cineva că ai o inimă, ca să începi să o crezi şi tu...<br /><br />De câte ori băiatul deschidea cartea, litera "A" începea să palpite.<br />Dar şi mai tare se emoţiona când acesta lua un creion şi îi făcea portretul pe un colţ de hârtie.<br />Sau când el ciocănea la uşă, iar ea îl invita înăuntru, în câte o nouă poveste, exact ca pe vremurile ce începeau cu "A fost odată..."<br /><br />Mic învăţă să-l scrie repede şi pe "U" – o literă semănând perfect cu cel dintâi suport pentru creioane, primit de la părinţii săi.<br />Nu gol, ci plin cu tot felul de pixuri, culori şi carioci pe care le merita cu prisosinţă.<br /><br />Apoi, un accident caraghios, în urmă căruia "A" căzu cu picioarele în sus, îl făcu să râdă şi să dorească să o ca_ri_ca_tu_ri_ze_ze imediat.<br />Numai că litera aceea nu mai era "A", ci un "V" căruia nu trebuia să-i lege nimeni picioarele; era limpede, la cât de bine stătea pe un vârf, dar mai ales pe două, că are aptitudini pentru balet...<br /><br />Mai erau şi litere care, ca să-l păcălească, îşi puneau câte o căciulă sau câte o virgulă.<br />Le-a demascat rapid, în graba de a ajunge la "X" - o literă deosebită, stând cu mâinile încrucişate la piept, gata oricând de plecăciuni în faţa copiilor ce reuşesc să ajungă la capătul alfabetului.<br /><br />Mic ajunse.<br />Era fericit.<br />Dar nici nu poţi să nu fii atunci când cunoşti toate literele!<br />Şi când în ele simţi, bătând puternic, inima ta.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-5666579598942164198?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-2938715010892590872008-09-26T15:35:00.000-07:002008-09-28T06:56:36.815-07:00- Ai adormit? se înfiinţă litera A în mintea lui Mic, după numai cinci minute de când acesta îşi făcu mulţumit rugăciunea.<br /><br />- Da, am adormit! răspunse în vis băiatul, întorcându-se pe cealaltă parte.<br /><br />- Păcat, voiam să te felicit!<br /><br />- De ce?<br /><br />- Cum de ce?<br />Ai învăţat să scrii singur nişte litere foarte grele.<br /><br />- Tu eşti prima! zise Mic.<br />Cu tine încep... şi nu prea încep toate poveştile.<br /><br />- Mersi, lasă asta.<br />Printre altele, voiam să te anunţ că n-ai terminat.<br /><br />- Cum aşa?<br /><br />- Păi, mai suntem.<br />Familia noastră e mare, nu ca a ta.<br /><br />- Dacă vrei să ştii, eu mă rog de multe zile pentru o soră şi un căţel.<br />Dar nu vreau să fie ca tine.<br /><br />- Ca mine, cum? păru litera A interesată.<br /><br />- Ca tine, aşa cum eşti tu când vrei să pari mai deşteaptă decât toţi.<br /><br />- Şi nu sunt?<br /><br />- Şi ce dacă eşti?<br />Dar nu trebuie să arăţi, nu e frumos.<br /><br />- Nu vrei să mă ajuţi să mă schimb?<br /><br />- Ba da, numai că nu am cum.<br />Eşti doar o literă care se dă mare.<br /><br />- Pot să mă dau şi mică.<br />Dar numai de mână.<br /><br />- Ai face tu asta?<br /><br />- Dacă m-ai ajuta, poate.<br /><br />- Dar de ce... eu?<br /><br />- Pentru că eşti un băiat deştept şi ambiţios.<br />Şi simt că ai şi inimă.<br /><br />- Tu nu ai inimă?<br /><br />- Nu, eu nu am, sunt o literă şi atât.<br /><br />- Dar atunci cu ce simţi că eu am inimă?<br /><br />Litera A stătu să se gândească.<br />Şi stătu…<br />Şi stătu…<br /><br />Până când se iviră zorii şi fu nevoită să se întoarcă, plină de emoţie, în cartea sa cu poveşti...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-293871501089259087?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-50774020863617462952008-09-25T22:12:00.000-07:002008-09-28T07:03:49.206-07:00Probabil datorită supei cu tăiţei, Mic nu dormi în noaptea aceea.<br /><br />Imediat după ce tatăl său plecă să o returneze părinţilor pe Yoshiko, iar mama începu să deretice prin bucătărie, el se urcă din nou pe birou.<br />După un pix şi, eventual, o agendă neîncepută.<br />Găsi una... începută doar pe jumătate, pe care o ascunse sub pernă.<br /><br />Târziu, când lumea dormea fără griji - pentru că toţi ştiau să scrie şi să citească, iar pe cei care nu ştiau încă părea să nici nu îi intereseze - băiatul îşi luă agenda, pixul şi începu să se antreneze pentru concursul de litere.<br />Adică, ce, el nu putea să treacă la nivelul doi?<br />Ba da.<br />Cu ajutorul prietenilor din carte şi, mai nou, din viaţă, se poate orice.<br /><br />Ştia cum se face un "L", de când cu lebedele; păsările acelea obraznice care i-au spus că mai departe de colţul foii nu o să-l ducă vreodată. Oricum, nici ele nu vor ieşi prea curând din acvariu…<br /><br />Cu "M" nu avea nimic – o masă ruptă la mijloc, ce nu-ţi scoate ochii, ba, dimpotrivă, îţi face cunoştinţă cu Neghiniţă şi te mai şi te trimite pe planeta Micului prinţ, aceea nu este tocmai o masă de lepădat.<br /><br />Neghiniţă, prietenul lui cât o boabă - care, cine ştie pe unde s-o mai rostogoli ?- Neghiniţă are şi el dreptul la o iniţială, la un "N" frumos ca un tobogan din hârtie, sau ca un "Z"... ameţit.<br /><br />"O" vine de la Origami, orice ar însemna origami – dar şi de la oglinda în care se uită atent o fată cu numele Yoshiko, dacă nu vrea să te privească în ochi.<br /><br />"P" şi "R" erau semafoarele – minunatele semafoare de pe Asteroidul B – 612, unde a căpătat încredere în prietenie. Dacă ar fi nevoie să mai ajungă pe vreo planetă pentru asta, nu ar ezita să o facă, în ciuda tuturor oilor ce s-ar grăbi să-i taie calea pe trecerea pentru pietoni.<br /><br />De "S" îşi amintea ca de o literă şerpuind prin supa gustoasă ce maturizează, fără îndoială, copiii.<br /><br />Pe toate acestea Mic le rememora vrând - nevrând... Şi umplea, mulţumit de calitatea producţiilor sale grafice, agenda de lucru.<br /><br />Dacă ar fi ştiut să lege literele între ele – căci pe "T" îl cunoştea încă de când primise tăbliţa magnetică pe care scria deja...TATA - ar fi redat cu brio, la capăt de an, şi maxima grozavă auzită din gura Micului prinţ:<br /><br />"T I M P U L N U C O N T E A Z Ă"<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-5077402086361746295?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-68240557449031290672008-09-25T00:56:00.001-07:002008-09-28T07:04:58.067-07:00- Uite Mic, puţină supă cu tăiţei, viitoarea ta supă preferată.<br /><br />- Mulţumesc mama.<br />Crezi că supa asta o să mă facă mai repede mare?<br /><br />- Dar de ce mare vrei să fii, Micul? spuse Yoshiko, invitată în ziua aceea să ia masa împreună cu familia băiatului.<br /><br />Tăiţeii se prelingeau pe marginea farfuriilor celor doi copii care îi urmăreau, nu doar cu lingura, ci şi cu furculiţa.<br /><br />- Mama, tăiţelul ăsta parcă e o literă, spuse Mic.<br /><br />- Şarpe de supă, este! îl completă Yoshiko, încercând fără succes să-l vâneze, sau măcar să-l domesticească.<br /><br />Mic începu să râdă.<br /><br />- Auzi, şarpe de supă!<br />Şerpii sunt doar de apă!<br />Şi imediat aruncă un tăiţel prins cu mâna în paharul ei.<br /><br />Yoshiko luă şi ea un tăiţel în formă de “S” şi i-l plimbă prin faţa ochilor, după care îl băgă în gură.<br /><br />- Uite, eu mâncat şarpe!<br /><br />- Gata, copii, la masă nu ne jucăm.<br />Cine mai vrea tăiţei, să spună!<br /><br />- Micul, mai vrea.<br /><br />Băiatul aprobă în tăcere, aducându-şi aminte de motivul adevărat pentru care s-a aşezat la masă.<br />În curând o să poată face concurs de litere cu Yoshiko.<br />O să vadă ea atunci.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-6824055744903129067?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-91392380536353988792008-09-24T22:39:00.000-07:002008-09-28T07:05:56.272-07:00Întoarcerea lui Mic avu darul să-i bucure pe toţi, chiar şi pe el, care scăpă de un nod în gât.<br /><br />- Să nu te mai sui niciodată pe masă! fură cuvintele dulci, de întâmpinare, ale mamei sale.<br /><br />- Ne-ai dat emoţii, băiete! îi spuse tatăl, mângâindu-l pe umărul julit.<br /><br />- Eu este Yoshiko, auzi vocea micuţei "Origami".<br />Eu speriat... cumplit.<br /><br />- Yoshiko, îl lămuri mama sa, este fetiţa care te-a văzut căzând; ne-a anunţat imediat.<br /><br />- Noi luat masa la iarbă verde, râdea Yoshiko, arătând înspre părinţii ei, care îi făceau semne vesele cu mâna.<br /><br />- Nu te cheamă Origami? zise Mic, aparent confuz.<br /><br />- Yoshiko! răspunse fata.<br />Origami este... uite, şi îi arătă un cocor agăţat de frunzele copacului.<br /><br />Apoi ţinu să adauge:<br /><br />- Ai carte frumoasă!<br />Citit aici, cu voce tare, despre copilul “Neghiniţă”.<br /><br />Mic se simţi ruşinat.<br />Chiar dacă vorbea corect româneşte, el nu ştia să citească.<br />Nu se mai bucura deloc.<br /><br />Mai bine rămânea pe asteroid, unde literele puteau să fie orice.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-9139238053635398879?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-33798420016335736092008-09-24T22:33:00.001-07:002008-09-28T07:11:39.426-07:00- Gata, acum puteţi trece! îi invită Micul prinţ.<br /><br />- Unde?<br /><br />Semaforul, sau poate planeta, îi dădeau lui Mic senzaţia că se află deja pretutindeni.<br />Aşa încât rămase pe loc şi lăsă oaia bătrână să se avânte către nicăieri, foarte tacticoasă, cu şalul ei de lână creaţă pe umeri.<br /><br />- Câţi...?<br />Era pregătit să întrebe câţi ani are oaia, dar se opri.<br />Nu putea avea mai mulţi decât cel care i-o desenă, iar despre acela observă că Micului prinţ nu prea îi plăcea să vorbească.<br /><br />- Câte...? ar mai fi vrut să ştie, dar îşi aduse aminte, of, că cifrele şi întrebările despre ele nu erau deloc agreate.<br />Totuşi, dacă ar fi aflat câte ore au trecut din ziua numită "azi", ar fi putut face un calcul despre câte ore au mai rămas până nu se ştie când.<br /><br />Fără avion, nu putea pleca nicăieri.<br />Iar avionul era acum doar o bucată de hârtie pe care Micul prinţ îşi satisfăcuse un capriciu necesar.<br /><br />- E roşu, de ce nu treci? îl întrerupse acesta din meditaţie.<br />Cum vrei să ajungi... dincolo?<br /><br />- De ce dincolo?<br /><br />- Păi nu acolo vrei să ajungi? era nedumerit prinţul.<br /><br />- Ba da...<br />Adică...<br />Eşti sigur?<br /><br />- Absolut!<br /><br />- Ai desenat un semafor fermecat şi mie nu mi-ai spus! se arătă Mic şi surprins şi indignat.<br /><br />- Dar tu ce credeai, că o să fac un semafor obişnuit?<br /><br />- Da!<br />Că doar nu ai răsfoit aşa de multe poveşti ca mine! răspunse băieţelul de pe pământ, dispus chiar să iniţieze o conversaţie despre asta.<br /><br />- Nu ai timp! îi zise Micul prinţ.<br />Trebuie să treci - acum ori niciodată!<br /><br />- De ce?<br /><br />- Nu o să mai prinzi acest roşu!<br /><br />- Dar ce are acest roşu diferit de celălalt roşu?<br /><br />- Nu e vorba de culoare, nu înţelegi?<br /><br />Mic nu înţelegea.<br />Dar se hotărî să treacă.<br />Dacă Micul prinţ zicea că o să ajungă unde trebuie şi mai era şi sigur, atunci aşa trebuia să fie.<br /><br />- Bine! se decise Mic şi îi întinse mâna tremurând prieteneşte.<br /><br />Apoi Micul prinţ dispăru cu mantoul fluturând şi el rămase pe loc - pe planeta sa uriaşă, cu cerul verde din cauza frunzelor de salcâm.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-3379842001633573609?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-60648822046457509032008-09-23T22:08:00.000-07:002008-09-28T07:16:55.506-07:00- Cum vrei să arate prima literă de pe hârtia ta? întrebă Mic.<br /><br />- Vreau să arate ca un semafor.<br /><br />- Îmi arăţi?<br /><br />Micul Prinţ scoase la lumină minuscula trusă de desen pe care o ţinea în buzunarul secret al mantoului.<br /><br />- E de la Antoine, zise, gândindu-se la prietenul său şi la marea familie în care l-a lăsat singur…<br />Desenez foarte rar de la o vreme…<br /><br />Semaforul în formă de “P” era… perfect.<br /><br />- Dar nu are culoare, observă Mic.<br /><br />- Nu are, pentru că nu i-am făcut încă.<br />Vreau să vadă aceasta şi floarea mea.<br /><br />După ce se aşeză mai bine, cât să poată şi floarea să tragă cu ochiul, deocamdată prefăcându-se neinteresată, Micul Prinţ făcu o bulinuţă roşie.<br />Apoi, suprapusă, încă o bulinuţă roşie.<br /><br />- N-am mai văzut două culori roşii la un semafor! îndrăzni Mic.<br /><br />- Bănuiam.<br />Tu nu ai o floare a ta, de care trebuie să ai grijă tot timpul.<br /><br />- Semaforul este pentru ea?<br /><br />- Desigur! încuviinţă Micul Prinţ, sunt culorile ei preferate.<br />Dar şi pentru oaie.<br />Acum o să poată să aştepte fără să se plictisească.<br />Şi n-o să mă mai tem că fuge să-mi mănânce prietena.<br /><br /><br />***<br /><br /><br />- Şi când o să poată să treacă? întrebă Mic.<br /><br />- Când îi dau eu voie, zise Micul Prinţ şi din “P” făcu un “R”, pentru pietoni.<br />Adică lângă semafor desenă... un picior de oaie.<br /><br />- Asta e o literă, o recunosc, bătu Mic din palme.<br />Am văzut-o în carte.<br /><br />Micul Prinţ nu schiţă nici un gest.<br />Uneori nu răspundea, ci cădea pe gânduri, ca să revină cu câte o frază scurtă şi plină de sens:<br /><br />- Orice literă ştie că e o literă - dar numai noi ştim că poate să fie şi altceva.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-6064882204645750903?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-18202024168324343312008-09-23T22:07:00.000-07:002008-09-28T07:20:22.218-07:00Să pilotezi un avion este o experienţă extraordinară.<br />Mai ales când este un avion de hârtie şi ai de zburat pe deasupra vulcanilor sau a mărilor spumegând.<br />Dacă mai vezi şi catralioanele de stele lăsate în urmă, atunci nu încape vorbă că trebuie să zbori mai departe, până unde te duce povestea.<br />Din fericire, poveştile nu te duc doar acolo unde trebuie, ci şi acolo unde eşti aşteptat:<br /><br />- Ai venit, prietene, rosti Micul Prinţ.<br /><br />- Cam repede! răspunse Mic, nedumerit de cât de puţin durează în vis o secundă:<br /><br />- Timpul nu contează.<br />Hai, vino să-ţi arăt planeta.<br />Nu e atât de mare ca a ta, dar, oricum, e atât cât îi trebuie unui copil singur.<br /><br />Nici Mic nu avea fraţi, aşa că zise:<br />- Pentru tine e mai simplu să faci curat.<br /><br />- Nu e simplu, eu nu am unde să arunc nimic, înţelegi?<br />A trebuit să rog să mi se deseneze un loc care nu există pentru asta!<br /><br />Mic îl privea cu admiraţie.<br />În plus, părul lui blond, zburlit şi mantoul fluturând inspirau mult respect unui copil îmbrăcat în blugi, cu tunsoare clasică.<br /><br />- Tu câţi ani ai?<br /><br />- De ce mă întrebi lucruri care nu servesc la nimic?<br />Şi apoi, urăsc cifrele!<br /><br />- Dar literele?<br />Literele… îţi plac?<br /><br />- Îmi plac, sunt bune.<br />Însă nu am unde să le cresc pe planeta mea.<br /><br />Atunci, uitând cu desăvârşire că nu mai are cu ce să se întoarcă, Mic despături avionul şi îi întinse foaia:<br /><br />- Literele cresc cel mai bine pe hârtie!<br />Aşa e la mine în carte!<br /><br />- O, de ce nu m-am gândit la asta? spuse Micul Prinţ; care nu aflase că era un personaj al cărţii şi deci nu avea de ce să se dea mare.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-1820202416832434331?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-22073646167158869442008-09-22T03:31:00.001-07:002008-09-28T07:22:59.292-07:00Litera "O" era mare ca o oglindă.<br />Sau oglinda era mare ca litera "O".<br />Şi în ea se oglindea fata cu ochii oblici.<br /><br />Frunze de hârtie, flori de hârtie umpleau braţele salcâmului sub care se întâmpla povestea.<br />Inima copacului bătea deasupra lui Mic şi a lui Neghiniţă, în ritmul inimii unei făpturi care încerca să-i înveţe joaca sa…<br /><br />Doar Mic era atent.<br />Nu la mâinile fetei, ci la chipul ei nemişcat, străbătut de umbrele cocorilor ce îşi luau zborul unul după altul…<br /><br />Neghiniţă, el îşi tot reamintea cu plăcere căderea din cer pe aripile uneia dintre păsări şi mulţumi în gând lui Dumnezeu că fu salvat pentru a nu se ştie câta oară înainte de pieri.<br />Apoi îl privi pe acest... mare copil.<br />Pe alţii îi părăsi, de cum le citi gândurile răutăcioase.<br />Dar în gândul prietenului său toamna era atât de caldă şi de bogată, încât i se făcu poftă de picătura de must a unui bob de strugure.<br /><br />- Origami, poţi să te opreşti puţin?<br /><br />- De ce, "Micul"?<br /><br />- Vrei să zici… Mic, nu Micul, că nu sunt Micul Prinţ! râse timid băiatul de felul în care fata stâlcea cuvintele.<br /><br />- Cine este Prinţul? întrebă ea.<br /><br />- Un prieten, dar nu-l cunosc, încă.<br />L-am văzut numai într-o carte, răspunse el, grăbindu-se către altă întrebare.<br /><br />- Origami... ?<br /><br />- Spune, Micul.<br /><br />- Tu... din ce poveste vii?<br /><br />- Eu nu vin din poveste, Micul.<br />Vin din Ţara "meu".<br /><br />Palma grea a tatălui îi deschise ochii.<br />L-ar fi întrebat “De ce mă baţi?”, dar într-o fracţiune de secundă observă masa ruptă.<br />Tot atunci mai zări, alături de feţele îngrijorate ale părinţilor săi, chipul micuţei Origami şi înţelese că ar fi grozav să se trezească.<br /><br />Dar nu reuşi.<br /><br />Nu înainte de a ajunge, cu un avion de hârtie, pe planeta Micului Prinţ!<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-2207364616715886944?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-68946279592469473932008-09-22T00:58:00.001-07:002008-09-28T07:25:23.719-07:00Ca să îl distreze, pentru cât mai avea de stat în lumea poveştilor, Mic îi făcea lui Neghiniţă, prietenul lui, tobogane din hârtie.<br />Nu ştia că aşa se face şi litera “N”.<br />Ştia doar că nu vrea să-l vadă ducându-se de-a dura, cine ştie pe unde - mai bine să dea cu capul de zidul de hârtie pe care i-l ridica drept în faţă.<br /><br />- Hai, mai fă-mi un tobogan, îl ruga Neghiniţă, când termina de ascultat gândurile oamenilor mari.<br />Iar Mic se executa cu bucurie.<br /><br />Uneori doar îi desena “N”-ul pe nisipul unui ţărm şi Neghiniţă se rostogolea de-a lungul liniei, până ce ameţea şi ajungea să creadă că este un “Z”.<br />Râdeau atunci amândoi şi împrăştiau în aer nisipul…<br /><br />Într-o zi, însă, Neghiniţă dispăru.<br /><br />Mic scutură toate scoicile; poate, poate cade perluţa lui de prieten…<br />Strânse toţi melcii şi îi rugă să alerge după un pic de copil.<br />Făcu un năvod din alge, pe care îl aruncă oriunde se nimerea câte un fir, mai periculos, de apă.<br /><br />Şi striga:<br />- Neghiniţă! Neghiniţă!<br />Dar Neghiniţă nu scotea capul de nicăieri.<br /><br />Povestea se prelungea tristă.<br /><br />Atunci se ivi lângă el, parcă ghicindu-i singurătatea inimii, o fetiţă cu ochii oblici.<br /><br />- Eu "este" Origami! se prezentă ea, necunoscând încă bine limba română.<br /><br />- Eu "găsit" pentru tine "un" Neghiniţă! mai zise, despăturind aripa unui cocor din hârtie, la care lucrase o săptămână.<br /><br />- Cocorul "mele" găsit "Neghiniţa" sus! arătă ea, calmă, înspre cerul care îşi recăpăta în obraji, încet, încet, culoarea albastră.<br /><br />- Mulţumesc! rosti Mic bucuros.<br />Dar regretă mult că nu avea la el, spre a i-o dărui, nici o lebădă din cele pe care scrisese atât de frumos.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-6894627959246947393?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-20941890894358749152008-09-21T23:27:00.001-07:002008-09-28T07:28:49.347-07:00În căderea sa, Mic văzu fire verzi.<br />Apoi nu le mai văzu deloc, căci alunecă, fără să poată fi prins, în adâncul unei alte poveşti...<br /><br />- Eu sunt Neghiniţă! auzi o voce în urechea dreaptă.<br /><br />- Eu sunt Mic.<br /><br />- Dar nu eşti mai mic decât mine!<br />Tu mie nu îmi încapi în ureche!<br />Tu mie nu îmi poţi auzi gândul! sălta vesel, pe ritmul propriei muzici, Neghiniţă.<br /><br />Mic îşi strecură un deget în urechea cu pricina.<br />Şi îl tot rotea, după cum fugea acest purice de copil.<br /><br />- Eu sunt Neghiniţă şi o să mă duc şi în urechea ta stângă, dacă vreau.<br /><br />- Du-te! zise Mic, schimbând tactica.<br /><br />- Nu mă mai duc, dar o să ies afară, să mă vezi ce grozav sunt!<br /><br />Ţuşti, în palma băiatului, care se strânse în jurul zgâtiei năzdrăvane.<br /><br />- Dă-mi drumul, băiete, că nu sunt o gâză.<br /><br />Pe Mic îl gâdila palma, dar voia să-l pună la punct.<br /><br />- Nu-ţi dau drumul, că ai râs de mine.<br /><br />- Dă-mi drumul, şi o să fim prieteni.<br /><br />- Eu am prieteni mulţi într-o carte!<br /><br />- Atunci dă-mi drumul din alt motiv! încercă bobul însufleţit.<br /><br />Mic deschise pumnul şi Neghiniţă, care nu se aştepta, căzu pe jos, rostogolindu-se până la gura tunelului unei cârtiţe ce scoase capul afară, după un strop de aer.<br /><br />Zgâtia i se înfipse-ntr-o nară.<br />Cârtiţa strănută, enervată.<br />Doar lui Mic îi trecu pe loc orice supărare şi se duse de-l strânse pe Neghiniţă, fiindcă nu mai mişca.<br /><br />- Hai, trezeşte-te, zise.<br />Sunt de acord, o să fim prieteni adevăraţi.<br />Şi, dacă îţi place aşa de mult, o să mă ajuţi să ascult gândurile oamenilor mari.<br /><br />Auzind una ca asta, Neghiniţă sări în picioare.<br />- Să dăm mâna, atunci!<br /><br />Mic întinse mâna şi firul de copilaş îi sări în palma care nu se mai închise; iar, de acolo, în buzunarul hanoracului, pentru a-l putea însoţi peste tot...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-2094189089435874915?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-23582808007982757102008-09-21T06:49:00.001-07:002008-09-28T07:31:32.284-07:00- Mic, trezeşte-te!<br />Astăzi luăm masa la iarbă verde.<br /><br />Băiatul se grăbi să-şi scoată singur pijamaua, să se spele pe ochi şi chiar să îmbrace singura mânecă întoarsă pe faţă a hanoracului.<br />Atât era de nerăbdător să vadă căreia dintre mesele din casă i se făcea favoarea de a fi scoasă la plimbare.<br /><br />- Nu uita să-ţi iei şi cartea! S-ar putea să te plictiseşti printre atâţia oameni mari.<br /><br /><br /><br />- E foarte frumos şi verde aici! se extazie Mic, odată instalat.<br /><br />- E obişnuit şi plictisitor, chicoti litera A, gâdilată pe ambele tălpi de-un firişor de caprifoi strecurat de copil în carte.<br /><br />- Azi te învăţ să vorbeşti cu păsărelele! îşi făcu el un plan, la umbra unui salcâm plin cu vrăbii; acolo găsiră părinţii săi foarte nimerit să aşeze norocoasa măsuţă pliantă şi câteva scăunele pe care nu stătea nimeni, toţi coborând pe malul apei, la bălăceală sau la pescuit.<br /><br />- Vrei să te învăţ să vorbeşti cu păsărelele?<br /><br />- Dar tu vrei să te învăţ să taci din gură? îi răspunse ofuscată litera A.<br />Ce, crezi că nu pot să mă înţeleg cu nişte necuvântătoare?<br /><br />- Fii atentă, să vezi cum mă sui şi îţi culeg din pom o vrabie mică.<br /><br />- Nu eşti destul de înalt pentru pretenţiile tale! zise ea şi continuă să-şi manifeste îngrijorarea:<br />- Dă-te jos, că te spun!<br />Dacă o să cazi peste mine, mă omori!<br /><br />Băiatul râse, adăugând plin de mândrie:<br />- Numai pe mine mă ţine!<br /><br />Dar chiar şi aşa pirpiriu cum era, tot reuşi să o frângă în două.<br /><br />Biata masă…<br /><br />Arăta ca un "M" pe care nimeni, niciodată, nu se va mai putea sui ca să culeagă vrăbiuţe dintr-un salcâm.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-2358280800798275710?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-1211452679472587292008-09-21T00:19:00.000-07:002008-09-28T07:59:17.120-07:00Mic era răvăşit.<br />Intrarea în lumea poveştilor nu era un lucru deloc uşor.<br />Nu pe o lebădă pe care ai scris cu pixul.<br />Dar atunci, cum?<br /><br />- Ce-i cu tine, de ce nu dormi? îl întrebă mama sa, ivindu-se din întunericul holului.<br /><br />Băiatul încerca, în timp ce o privea cu bucurie, să-şi aducă aminte dacă a pus pixul la loc.<br /><br />- Nu mai ştiu cum să intru în poveste, răspunse.<br />Deloc nu mai ştiu…<br /><br />- Vrei să te ajut? îl întrebă ea, blând.<br /><br />- Da.<br /><br />- Atunci închide ochii…<br /><br />Mic închise ochii, primind mângâierile şi cuvintele ca pe o binecuvântare îndelung aşteptată.<br /><br />- A fost odată ca niciodată un băiat, începu ea.<br /><br />- Mama, tu ştii poveşti cu mine?<br /><br />- Multe.<br />Dar acum o să-ţi zic numai una…<br />Acestui băiat îi plăcea foarte mult să observe cum creşte puţin câte puţin în fiecare zi.<br /><br />- De ce?<br /><br />- Pentru că altfel nu avea cum să-şi dea seama că trece timpul… se băgă în discuţie litera A, de pe aripa de hârtie a unei lebede plutind în acvariu…<br /><br />- Oglinda îl încuraja pe copil să spere că într-o zi va fi mare cât părinţii lui.<br />Poate chiar mai mare, ca să poată avea grijă de ei când aceştia îi vor da cheile casei poveştilor şi îi vor spune: de acum tu eşti stăpânul acestui ţinut fermecat!<br /><br />- Cheile casei poveştilor?<br /><br />- Da, cheile cu care se deschideau toate uşile casei în care locuia familia băiatului.<br /><br />- Chiar avea familie?<br /><br />- Fireşte, zise ea.<br /><br />- Şi aveau şi batiste cu monogramă?<br /><br />- Poate aveau, poate nu aveau.<br /><br />- Dar tu ai o batistă cu “F” de la familie? insistă el.<br />Că eu am căutat peste tot şi nu am găsit nicăieri.<br /><br />- Eu… am avut, zâmbi mama, dar monograma era pictată, aşa că a ieşit la primul spălat.<br /><br />- Uf, ce bine !<br />Ce bine că mi-ai explicat! răsuflă uşurat Mic.<br />Şi îşi puse capul pe o pernă moale, plină cu vise…<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-121145267947258729?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-63856271794416445142008-09-19T09:10:00.001-07:002008-09-28T07:58:23.928-07:00- Ce-ai făcut, ai scris pe aripile noastre! se văitară lebedele, care nu mai erau albe.<br />Acum nu te vom putea duce mai departe de colţul în “L” al unei foi de hârtie.<br /><br />- De ce? întrebă copilul, cu o undă de tremur în glas.<br /><br />- Pentru că jumătate din puterea noastră magică a fost luată de literele tale! zise prima dintre păsări.<br /><br />- Dacă noi zburăm pe verticală, ele sigur vor dori să zboare pe orizontală! zise a doua.<br /><br />- Pentru că o literă are o mare greutate, şi pe drept cuvânt! se auzi cea de a treia.<br /><br />Mic le asculta surprins, posac, dar parcă şi puţin mândru în sinea lui.<br />Chiar era curios ce spune a patra.<br /><br />- Pentru că noi am putea să te ducem oriunde, dar literele se încăpăţânează să te ţină legat de Mica ta lume…<br /><br />- Şi de şcoală… completă lebăda a cincea.<br /><br />A şasea se clătina în zbor, ca o bărcuţă cu monograma "F":<br />- Pentru că acum “cineva” o să spună…că celelalte au trădat Familia!<br /><br />- Ba nu e adevărat! interveni copilul.<br />Nu o să zică nimeni asta.<br />Şi dacă o să zică...<br /><br />A şaptea lebădă o ţinu pe a ei:<br />- Suntem compromise, ne putem aştepta să fim aruncate oricând…<br /><br />- Poate chiar în foc! se temu cea de a opta…<br /><br />- Literele tale nu au nimic de a face cu perfecţiunea! adăugă a noua.<br /><br />- O să fie perfecte, o să vezi! îi promise Mic.<br /><br />- Când literele tale o să fie perfecte..., să sperăm că nu vei uita să vrei să zbori cu noi! continuă penultima lebădă, lăsând-o pe cea din urmă să facă sinteza:<br /><br />- În concluzie, nu te putem duce mai departe de colţul unei foi de hârtie, zise aceasta, cu oarece părere de rău.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-6385627179441644514?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-84937103253038324292008-09-19T09:10:00.000-07:002008-09-28T07:56:47.826-07:00Tot ghemuit, copilul plângea în pat, cu sughiţuri, sub privirile părinţilor săi frumos înrămaţi.<br />Care, nu doar că nu erau acasă în momentul prost ales de omul de ceară pentru a-l expedia înapoi, dar nici batistele cu monograma “F” nu le mai aveau.<br />Scotocise destul, ca să fie sigur că pentru ei Familia nu însemna mare lucru.<br /><br />Dacă ar aprinde acum o lumânare, visa Mic, ştergându-şi nasul cu mâneca, poate că un nou omuleţ de ceară i-ar întinde o crosă de ajutor.<br />Nu avea, însă, voie să pună mâna pe cutiile cu chibrituri.<br /><br />Sau, dacă ar lua cartea şi ar ciocăni la uşa literei A, poate că aceasta i-ar deschide şi l-ar pofti într-o altă poveste.<br />Dar îi era ruşine să nu se întâlnească, din întâmplare, cu prietenii săi, ale căror nume nu ştia nici acum să le scrie:<br />cu Buldogul francez,<br />cu Bichon şi<br />C_nuşăreasa,<br />cu Degeţica,<br />Eliza sau<br />Fetiţa cu chibrituri,<br />cu Hans, pe care nici nu l-a cunoscut,<br />şi chiar cu Joc, o figură de om de ceară, care trebuie să se fi topit între timp, sub greutatea unui kilogram de emoţii, pe uriaşul lui teren "de golf".<br /><br />Aşa că se sui întâi pe scaun, apoi în genunchi pe biroul tatălui său şi în cele din urmă în picioare, cu mâna întinsă după un pix confiscat.<br />Pentru că nu găsi nici o coală de scris, iar de pereţi - în urma unei pedepse de neuitat - avea oroare, scoase din buzunar cele unsprezece lebede din hârtie…<br />Pe fiecare dintre perechile de aripi desenă câte o literă mare şi strâmbă, de care fu extraordinar de mulţumit.<br /><br />Gata, îşi spuse Mic, acum îmi pot lua zborul…<br />Şi le privi de parcă el inventase alfabetul.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-8493710325303832429?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-69552960497185665002008-09-18T19:41:00.005-07:002008-09-28T07:54:55.268-07:00Bătrânelul de ceară asudase.<br />Figura i se albi de tot, iar trupul începu să i se subţieze.<br />Crosa zăcea, frântă, la pământ.<br /><br />- Gata, l-am trimis! spuse el.<br /><br />- Sper că unde trebuie! completă ea.<br /><br />- Ce greutate crezi că avea?<br /><br />- Greutatea lui, plus un Kg. de emoţii!<br /><br />- Emoţii? Ce sunt alea? făcu pe naivul bătrânelul, devenind tot mai rigid.<br /><br />- De unde să ştiu? răspunse crosa.<br />Ştiu doar că toţi copiii le au când se întorc undeva după ce au lipsit nişte ore bune.<br /><br />- Băiatul ăsta nici nu a fost plecat.<br />Iar părinţii, stai liniştită, oricum nu sunt acasă…<br /><br />- Şi totuşi... de ce s-a urnit aşa de greu?<br /><br />Bătrânelul tăcu.<br />Kilogramul de emoţii îi aparţinuse.<br />O singură dată în viaţa lui dependentă de-o lumânare a avut mâna atât de grea – atunci când a trebuit să-l mintă pe băiat... că despărţirea de poveşti n-o să doară.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-6955296049718566500?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-59349170692058724592008-09-18T19:41:00.004-07:002008-09-28T07:53:01.394-07:00- Da’ frumos mai povesteşti! zise un bătrânel palid, format din ceară topită, la poalele lumânării.<br /><br />- Tu…cine eşti? îl întrebă Mic, după ce toţi copiii adormiseră dând din cap că au înţeles mesajul poveştii lui Andersen.<br /><br />- Nu mă recunoşti? Eu sunt... Jocul!<br /><br />- Cum eşti Jocul, dacă abia te ţii în baston? se arătă nedumerit Mic.<br /><br />- Nu e baston, se oţărî bătrânelul.<br />Chestia asta în formă de “J”, pe care ţi-o imaginezi tu aici, e…o crosă.<br /><br />- O crosă?<br /><br />- O crosă de golf.<br /><br />- O crosă de golf?<br />Ce este…un golf? continuă copilul, pe acelaşi ton mirat.<br /><br />- Golf este prenumele meu.<br />Ţi-am spus că eu sunt... Jocul!<br /><br />- Aha! păru să priceapă Mic.<br /><br />- Aha se spune când nu pricepi nimic! spuse bătrânelul şi adăugă:<br />Tu ai vreun nume de familie?<br /><br />Băiatul se lumină.<br />- Am, la fel ca şi tine.<br />Dar…e acasă, pe uşă.<br />Ce mult vreau să ajung acasă la mine! se întristă el deodată.<br /><br />- Închide cartea! zise bătrânelul, zâmbind.<br />Dă-le încolo de poveşti.<br />Mai distrează-te şi tu.<br /><br />- Nu pot, e o carte frumoasă şi toţi prietenii mei serioşi sunt în ea.<br /><br />- Eu cred că tu nu ştii drumul! insistă omul cu crosa.<br /><br />- Nu trebuie să-l ştiu, îi explică Mic.<br />Am primit unsprezece lebede din hârtie, pe care, doar dacă le privesc, o să mă ducă unde vreau.<br /><br />- Şi unde o să le spui că vrei?<br /><br />- Ăăăă….!<br /><br />- Ascultă, eu te trimit la sigur! continuă figura de ceară, al cărei trup tot lua proporţii.<br /><br />- Poţi tu să faci asta?<br /><br />- Pentru un copil, orice! zise Jocul.<br />Dar repede, până nu mă îngraş.<br /><br />- Şi cum o să mă trimiţi acasă?<br /><br />- Simplu.<br />Tu te faci Mic de tot, adică ghem, până începi să semeni cu o minge... de golf, zâmbi bătrânelul.<br /><br />- Şi tu?<br /><br />- Lasă-mă... pe mine.<br />Promit că despărţirea asta n-o să te doară!<br /><br />- Dacă promiţi…, simţi nevoia să-şi facă puţin curaj băiatul.<br /><br />După care se ghemui atât de mult, încât nu i se mai văzură nici capul, nici picioarele - doar haina plesnită pe spinare şi cele două buzunare din spate ale blugilor.<br />Ele avură nevinovata ocazie de a se întâlni pentru prima, dar mai ales pentru ultima oară, cu Jocul şi cu crosa lui.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-5934917069205872459?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-59840509629434553932008-09-17T22:01:00.011-07:002008-09-28T07:51:43.838-07:00<p class="MsoBodyText"><span style="">Mai departe, fu nevoie ca băieţelul să-şi recunoască în sinea sa neputinţa şi să trimită săgeata unui gând grăbit către Degeţica.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Iat-o, ivindu-se în visul său, asemeni un funigel, dintre petale roşii de flăcări.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Am venit, dragul meu.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Mulţumesc, prietena mea zână.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Am nevoie să mă ajuţi să-l conving pe Hans.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Dar tu ştii cine este Hans? spuse ea.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Un copil? întrebă el.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Degeţica zâmbi.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Un copil mare.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Asta înseamnă că nu o să vrea să mă ajute? mai întrebă Mic, folosindu-se de puţina experienţă pe care o avea cu băieţii din cartier.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Asta înseamnă că l-ai şi convins.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Daaa? păru el mirat.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Da.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Deci nu trebuie să-i mai scriu şi să-l rog să fie bun cu fetiţa cu chibrituri, care cred că o să moară de frig?</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Ba da, po</span><span style="">ţ</span><span style="">i să îi scrii. Numai că Hans nu i-a dorit niciodată răul, asta voiam s</span><span style="">ă</span><span style=""> îţi spun. Inima lui este ca şi a ta.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Dar de ce băiatul cu CD-uri plânge în fiecare seară?</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Pentru că el încă nu a priceput unde se duce fetiţa.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Şi unde se duce, dacă eu am priceput?</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- În casa din Cer a acestei mari Familii de pe pământ.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Casa din Cer? Aşa cum e casa de la ţară, unde trăieşte mamaia?</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Exact. Vezi că ai priceput?</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Şi, ca să fii sigur că nu te mint, hai să-ţi citesc sfârşitul poveştii:</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">“ Şi chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă s-au înălţat în strălucire şi în bucurie, şi fetiţei nu-i mai era frig, nici frică: era în cer.”</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Vreau şi eu să plec în Cer, zise Mic.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Nu se poate, încă nu ştii să scrii şi să citeşti, zâmbi Degeţica.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Da, ai dreptate! fu el de acord.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Dar mai târziu tot mă duc!</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">În clipa aceea, sfârşindu-se minutul, se trezi.</span></p><p class="MsoBodyText"><span style="">Nici Degeţica şi nici Fetiţa cu chibrituri nu mai erau acolo.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Rămăseseră doar copiii cu urechile lor mereu ciulite, c</span><span style="">ă</span><span style="">rora, la lumina unei lum</span><span style="">â</span><span style="">n</span><span style="">ă</span><span style="">ri </span><span style="">î</span><span style="">nalte, asemeni unui</span> <span style="">"I" făcut din ceară, începu să le spună... ce a vrut să le povestească Hans.</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> Un strop fierbinte, de Iubire, îi căzu pe mână, când aşeză, de emoţie, I-ul de ceară mai bine în sfeşnic…<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-5984050962943455393?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-42851603475388365052008-09-17T22:01:00.009-07:002008-09-28T07:50:15.016-07:00<p class="MsoBodyText"><span style="">- Ea este “Fetiţa cu chibrituri”, o prezentă rapid tuturor copiilor aflaţi la, sub şi pe masa cu poveşti.</span></p><p class="MsoBodyText"><span style=""> <!--[endif]--><o:p></o:p>- Noi o cunoaştem, ziseră unii.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Noi o vedem pentru prima dată, spuseră alţii.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Apoi ciocniră, veseli, în cinstea ei, cupele fără îngheţată.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Mic o să te salveze, o să vezi! grăi atunci un băiat “citit”, care avea acasă, într-un dulăpior înalt, în formă de "H", o sută şi ceva de CD-uri.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Printre care şi unul cu acest basm scris de un om foarte mare, despre care, interesându-se, află că îl cheamă Hans Christian Andersen.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">În fiecare seară asculta CD-ul şi plângea că nu poate să facă nimic pentru a împiedica fatalul deznodământ – adică nefericitul sfârşit, atât al fetiţei, cât şi al poveştii.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">- Mic o să te salveze! se uniră apoi, într-un cor, toate vocile.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Doar că Mic nu era de faţă.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Fugise lângă sobă, ca să îşi încălzească şi să îşi îndrepte degetele de la picioare.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Ciorapii lui galbeni cu dungi gri, puşi la uscat, atârnau de cele două braţe ale un sfeşnic aflat pe o policioară.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Era plăcut. Umbrele calde ale flăcărilor se jucau printre degetele lui răsfirate, sub privirea celei ce căuta, fără succes, să îi dea ghetele înapoi.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Băiatul era ca şi adormit.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">În primul din cele cinci vise - care îi traversară într-un singur minut mintea aţipită - se făcea că mai mulţi copii decât el îi cer să o salveze pe fetiţa cu chibrituri.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">În al doilea vis, fetiţa cu chibrituri îi dădea ghetele înapoi iar el îi spunea: “Păstrează-le, o să mai ai nevoie de ele, după ce le usuci!”<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">În al treilea, se întâlni cu părinţii săi, de care îi era tare dor, undeva într-un magazin cu articole pentru copii la un preţ rezonabil, iar aceştia îi cumpărară şosete groase din lână şi bocanci serioşi. Plus un palton şi un fular,... amândouă roz.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Al patrulea vis fu şi mai frumos. Se desfăşura într-un decor minunat, în preajma Naşterii Domnului, când, de prea multă bucurie, copiii şi părinţii marii Familii simt nevoia să-şi consume energia, făcând tot felul de cadouri şi împodobind în exces bradul.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Ultimul dintre vise îl mai aduse cu picioarele pe pământ.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Adică şedea cu ele sub o masă şi, în ciuda faptului că nu cunoştea încă toate literele, compunea, totuşi, o primă scrisoare.<o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style="">Ea începea cu aceste două, simple cuvinte:</span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <p class="MsoBodyText"><span style=""><!--[if !supportEmptyParas]--> <!--[endif]--><o:p></o:p></span></p> <span style="">“Dragă Hans…”<br /><br /></span><div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-4285160347538836505?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-89856671107998063282008-09-16T22:16:00.001-07:002008-09-28T07:47:33.199-07:00- Gata? Privim lebedele? zise litera A.<br /><br />- Tu poţi să mai rămâi.<br />Eu am găsit pe cineva.<br /><br />- Pe cine?<br /><br />- Nu ştiu.<br />Aş vrea să fie Albă-ca-zăpada.<br /><br />- Albă-ca-zăpada, sora ta, aici?<br />Că, de fapt, nu îi era soră adevărată, cum îl minţise la început, asta litera A nu mai pomeni, de teamă să nu-l piardă de amic.<br /><br />- Poate mă caută! zise băiatul.<br /><br />- Ascultă-mă pe mine, că o cunosc, fără pitici nu face un pas.<br /><br />- Pe pitici nu i-am văzut, n-au ajuns până la geam! îi explică el, convins că începe să aibă dreptate.<br /><br />Şi totuşi, ceva nu se potrivea: Albă-ca-zăpada nu avea nasul roşu!<br /><br /><br />***<br /><br /><br />- Cine eşti? o întrebă pe fata aşezată pe trepte, ce căuta să aprindă, cu lacrimi în ochi, un ultim băţ de chibrit.<br /><br />- Nu ştiu cine sunt – dar aşa mă strigă lumea: “Fetiţa cu chibrituri”.<br /><br />- Şi când nu o să mai ai chibrituri cum o să ţi se spună?<br /><br />La asta nu se gândise niciodată.<br />Dar nici nu-i păsa prea tare dacă o să mai aibă vreun nume sau nu.<br /><br />- Eu pot să fac să fii sora mea, zise Mic, luând-o de mână.<br /><br />Vorbele acestea o mai încălziră puţin.<br />Dar gerul, care îi pătrunse în corp, de vreo câteva ore o scutura încontinuu.<br /><br />- Vrei să intri în casă la noi? o întrebă.<br />Am o familie foarte mare.<br />O să primeşti şi tu o batistă cu monogramă.<br /><br />- Mi-aş dori mai mult nişte ghete.<br /><br />Băiatul îşi scoase ghetele imediat şi o încălţă.<br />Apoi îi aşeză pe umeri haina, din buzunarul căreia scoase iute batista.<br /><br />- Uite dovada!<br /><br />- Ce dovadă?<br /><br />- Că există o Familie!<br /><br />“Fetiţa cu chibrituri” vru să zâmbească, dar zâmbetul său se răzgândi într-o clipă.<br /><br />- Brr... Ai mâncat ceva? o mai întrebă Mic, din dorinţa grabnică de a o convinge să intre în casă.<br /><br />Ea dădu din cap în semn că nu.<br />Dar nu voia să intre.<br />Îi era teamă că nimic din toate acestea nu era adevărat.<br /><br />Atunci, băiatul deschise uşa şi aproape că o trase cu forţa înăuntru.<br /><br />Picioarele lui de Mic Gentleman se învineţiseră sub şosetele galbene cu dungi gri, iar degetele, fiecare în parte, luaseră, la adăpost de orice privire, forma G a unor cârcei.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-8985667110799806328?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-17598343211780353242008-09-16T16:12:00.005-07:002008-09-28T07:44:34.201-07:00- Cum ajung înapoi acasă? întrebă Mic, simţind nevoia să scotocească prin toate dulapurile părinţilor, după batista cu monogramă.<br /><br />- Fraţii mei vor chema unsprezece lebede albe care te vor însoţi bucuroase.<br />Dar eşti sigur că nu doreşti îngheţată?<br /><br />"Am tot timpul din lume", gândi băiatul şi se grăbi să răspundă:<br />- Nu sunt sigur că nu doresc!<br /><br />Zâmbind, Eliza ceru să se aducă desertul promis.<br />În cupe de argint, cu picior înalt, toate inscripţionate cu “F”-ul nobilei familii, îngheţata parcă se lăuda cu aroma sa irezistibil de naturală.<br /><br />Toţi copiii de la masa poveştilor, printre care şi prietenii lui, inspirau profund… Nuanţele vaniliei, ciocolatei şi căpşunelor colorau aerul ce le gâdila delicat nările.<br /><br />Cu toate acestea, Mic nu reuşi să ducă linguriţa la gură: pe fereastra care dădea în stradă, tocmai când se pregătea de atacul asupra propriei porţii, zări chipul unei fetiţe.<br />Poate că nu l-ar fi văzut, dacă flacăra unui băţ de chibrit aprins chiar atunci nu i-ar fi atras atenţia şi nu ar fi luminat acea figură frumoasă şi tristă.<br /><br />Cufundaţi în cupe, ceilalţi nu vedeau nimic.<br />Dar fata era acolo.<br />Şi sufla din când în când peste mâna cu care decupa în poleiul de pe geam o fereastră mai mică.<br />Pentru doi ochi albaştri şi un nas roşu.<br /><br />Doar gura nu i-o desluşi, din cauza unor flori albe, de gheaţă fără gust.<br /><br />- O să plec! îi zise el Elizei.<br />Am ceva important de făcut!<br /><br />Aceasta îşi chemă fraţii, care îi puseră în palme unsprezece lebede din hârtie.<br />- Când vei dori vreodată să îţi iei zborul, spuseră ei, priveşte aceste păsări…<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-1759834321178035324?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-86458511045108187822008-09-15T04:00:00.000-07:002008-09-28T07:43:37.576-07:00- Unde mă aflu? întrebă Mic, trăgând de sub tacâmurile de un argint strălucitor, şerveţelul de mătase, cu monograma “F”.<br /><br />- Eşti în epoca de piatră, isteţule! răspunse litera A.<br /><br />- De ce nu-i văd pe Fred şi Barney?<br /><br />- Uite-i colo. Cum de nu-i recunoşti?<br /><br />Băiatul privi spre un capăt al mesei, unde, printre alţi copii îndrăgostiţi de poveşti, erau aşezaţi, nu Fred şi Barney, ci doi prieteni buni, cu care mai bătea din când în când mingea.<br />Acum ei înţepau cu furculiţa prăjiturile din vecinătatea farfurioarelor albe, din porţelan.<br /><br />- Neciopliţi ca întotdeauna! comentă litera A, voind să pară manierată.<br /><br />- Cine a făcut semnul acesta pe toate obiectele de pe masă? întrebă Mic, vrăjit de fineţea lucrăturii.<br />De altfel, încercă să-l deseneze şi el, în puţinul sos care-i mai rămăsese din crema de zahăr ars.<br /><br />- E o monogramă, dacă nu ştiai! Un “F”.<br /><br />În clipa aceea, intrară, pe rând, în straie pline de eleganţă şi cu o atitudine nobilă, unsprezece bărbaţi înalţi şi chipeşi, ce făcură, dându-se în lături, un culoar pentru sora lor, Eliza.<br /><br />Mic încremeni.<br /><br />Mai ales că fata se îndrepta, cu zâmbetul pe buze, în direcţia lui.<br />- Eşti într-o Familie, Mic!<br />Bucuria de a fi din nou alături de fraţii mei este la fel de mare ca recunoştinţa pe care ţi-o port.<br /><br />- Mi… mi…e? se bâlbâi el, emoţionat.<br /><br />- Da, ţie.<br />Eram foarte deznădăjduită!<br />Credeam că nu voi mai avea suficientă lumină în suflet pentru a-mi termina lucrul.<br />Dar ai apărut tu...<br /><br />Băiatul nu pricepu mare lucru.<br /><br />- Eu m-am suit pe o scară, ca să te caut.<br />Vrei să-ţi arăt cum am făcut?<br /><br />Litera A pufni în râs.<br /><br />- Da, arată-mi! îl încurajă fata.<br /><br />Dar el lăsă capul în jos.<br />- Nu contează.<br />Oricum ne despărţim.<br /><br />- Nu ne despărţim, Mic.<br /><br />- Ba da.<br />Eu mereu mă despart.<br /><br />Eliza scoase din mâneca rochiei o batistă din cea mai fină dantelă, pe care era brodat un “F” neînchipuit de frumos.<br /><br />- De acum faci pentru totdeauna parte din această... Familie.<br /><br />Băiatul era tare mândru.<br />Însă cuvântul "familie" avu darul de a-i aminti imediat de părinţii săi mereu ocupaţi.<br /><br />- Nu ai şi pentru mama şi pentru tata câte o batistă?<br /><br />Am avut, zâmbi Eliza.<br />Le-am oferit-o când erau de vârsta ta.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-8645851104510818782?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-32871378741259868482008-09-14T22:25:00.001-07:002008-09-28T07:41:12.823-07:00Mic nu îşi putea lua ochii de la ea.<br /><br />- De ce nu-mi vorbeşte? o întrebă, trist, pe A, zărind-o la capătul celei de-a treia trepte.<br /><br />- E un blestem la mijloc! răspunse aceasta.<br />Dar poţi fi sigur că, stând degeaba aici,... tu îi eşti de mare folos!<br /><br />Auzind ultimele cuvinte, inima lui de copil lumină din nou încăperea.<br />Eliza reuşi să termine, astfel, în foarte scurt timp o cămaşă. Şi încă una.<br />Acum era aproape sigură că va reuşi să îşi salveze fraţii, ţesând cu repeziciune fir cu fir din urzicile care îi răniseră mâinile.<br /><br />Mic o urmărea fascinat, bun motiv pentru litera A să încerce să-i distragă atenţia.<br /><br />- Hei, iată lebedele.<br /><br />- Am mai văzut lebede!<br /><br />- Dar n-ai văzut... unsprezece!<br /><br />Nici nu întoarse el bine capul, că uşa temniţei se dădu în lături.<br />Un om cu inimă de călău o smulse pe fata care ţinea strâns la piept straiele verzi.<br /><br />- Pune-ţi mâna la ochi! îl îndemnă A, speriată de moarte.<br /><br />- Nu te mai ascult! se împotrivi băiatul, pe jumătate leşinat.<br /><br />De spaimă şi de emoţie, nu văzu şi nu simţi când aripile albe ale unei lebede îl depuseră în braţele Elizei; ca ele să poată îmbrăca, rupând vraja, ultima dintre cămăşile ţesute cu atâta trudă…<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-3287137874125986848?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-17251145754507190182008-09-14T08:55:00.001-07:002008-09-28T07:39:38.243-07:00- Eliza! începu Mic să strige, cu ochii în toate părţile.<br /><br />- Nu mai striga aşa! îl apostrofă litera A.<br /><br />- Dar vreau s-o cunosc! insistă el.<br />Vreau să-i arăt ce mi-a dat Degeţica.<br />Oare Eliza o să îmi dea ceva? întrebă el plin de speranţă.<br /><br />- O să-ţi dea o urzică pe spate, asta o să-ţi dea!<br /><br />Mic se bosumflă.<br />Nu ştia ce este o urzică, dar “pe spate” nu-i plăcea deloc.<br />Totuşi, indiferent de ce avea să i se întâmple, hotărî să nu mai ţipe.<br /><br />- Dacă facem rost de o scară, o s-ajungem şi la Eliza! zise, ceva mai calmă, însoţitoarea sa.<br /><br />- Ştii unde e?<br /><br />- Da.<br />E într-o temniţă atât de înaltă şi de întunecoasă, încât şi suindu-ne până acolo tot e posibil să n-o zărim.<br /><br />- Nu-mi place povestea asta, grăi Mic.<br />Nu-mi place deloc.<br /><br />Litera A se înfipse bine pe picioare:<br />- Şi ce vrei? Alta mai bună nu avem în seara asta.<br /><br />- Dar mi-ai promis!<br /><br />- Trebuia să te iau de acolo!<br /><br />- Eşti sigură, continuă el, că nu o să reuşim să facem să fie şi aceasta o poveste frumoasă?<br /><br />- Ţine numai de tine, piciule!<br /><br />Simţindu-se aproape la fel de important ca un personaj principal, băiatul începu să iradieze.<br />Răspândea atâta lumină în jur, încât zăriră, foarte aproape de ei, în formă de E, scara după care umblaseră ojumătate de oră.<br /><br />- Bravo, Mic! îl lăudă litera A, ghicind că, dacă îl mai laudă un pic, nu doar că o să ridice E-ul de jos, dar o să-l şi proptească de zid.<br />După care, tot el va urca primul şi va deschide geamul întunecatei odăi în care Eliza împletea cămăşi din urzici…<br /><br />- Te-am găsit, Eliza!<br /><br />Fata nu avea voie să vorbească.<br />Surâse, însă, acelei lumini în mijlocul căreia desluşi chipul fericit al unui copil.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-1725114575450719018?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-89561099268811712622008-09-13T05:42:00.000-07:002008-09-28T07:38:06.641-07:00Ca să îl scutească de chinul despărţirii de noua sa prietenă, litera A se înfăţişă degrabă lângă Mic.<br /><br />- Hai, e momentul.<br /><br />- Ce moment?<br /><br />- Momentul să o cunoşti pe Eliza.<br /><br />Băiatul era nedumerit.<br /><br />- Dar eu nu vreau s-o cunosc pe Eliza.<br /><br />- Nu vrei, pentru că n-o cunoşti.<br /><br />Cu asta îl blocă.<br /><br />- Stai puţin, zise el, şi se întoarse înspre Degeţica:<br />Mulţumesc.<br /><br />- Eu îţi mulţumesc ţie.<br />Îmi doream de multă vreme un "D" nou, murmură Zâna Florilor.<br /><br />- Când vei mai avea nevoie de mine, să-mi trimiţi repede un gând.<br />Las totul şi vin! mai adăugă Mic, înainte să fie luat pe sus de "binevoitoarea" literă A:<br /><br />- Te cred.<br />Hai odată, că apune soarele şi nu mai vezi lebedele…<br /><br />- Dar de ce trebuie să văd ce vrei tu?<br /><br />- Pentru că o singură dată te întâlneşti... pentru prima oară cu aşa ceva.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-8956109926881171262?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-40349513105397294482008-09-13T03:14:00.000-07:002008-09-28T07:37:19.674-07:00- De ce te cheamă Degeţica? fu prima întrebare a băiatului, atunci când deschise ochii.<br /><br />- Pentru că nu sunt mai mare decât degetul tău, Mic.<br /><br />- Dar o să mai creşti, nu?<br /><br />- Niciodată!<br /><br />- Cred că eşti foarte tristă, dar să nu mai fii…<br />Eu cunosc o zână care o să te ajute…<br /><br />- Şi eu sunt o zână, Mic.<br /><br />- Da?<br /><br />- Zâna Florilor.<br />De dragul lor trebuie să rămân ceea ce sunt.<br /><br />- Dacă ai creşte, nu te-ai mai putea aşeza pe nici o petală! spuse, gânditor, băiatul.<br /><br />- Şi nici nu aş mai putea trage cu arcul…<br /><br />- Chiar ştii să tragi cu arcul?<br /><br />- Da.<br /><br />- În cine?<br />În muşte?<br /><br />- Nu, în vânt.<br />Uneori este atât de duşmănos…<br /><br />- De ce?<br /><br />- Nu ştiu.<br />Florile nu i-au făcut nimic, niciodată.<br />Dimpotrivă, l-au răsfăţat cu înfăţişarea şi cu mireasma lor.<br /><br />- Unde e arcul tău?<br /><br />- Uite-l! i-l arătă Degeţica.<br /><br />Mic era impresionat. <br />Un "D" foarte simplu şi uşor de folosit.<br /><br />- Ţi-l pot împrumuta, spuse ea.<br /><br />- Mulţumesc.<br />Crezi că aş putea să-mi fac şi eu unul?<br /><br />- Asta nu e greu.<br /><br />Băiatul se puse pe lucru, sub privirea atentă a zânei, care ştia că la final îi va dărui, totuşi, arcul ei cu puteri magice.<br />Dar şi săgeţile fermecate ale gândului cu care nu poţi răni pe nimeni, niciodată.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-4034951310539729448?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-66277241307079960412008-09-12T14:37:00.000-07:002008-09-27T22:48:20.134-07:00Litera A era din nou lângă Mic.<br /><br />- Am venit! zise ea.<br /><br />- Dar nu te-am chemat.<br /><br />- Nu contează.<br />Eu ştiu când trebuie să vin.<br />Şi, în afară de asta, sunt oricum peste tot.<br /><br />- Eşti o spioană?<br /><br />- Nu, sunt o vocală.<br /><br />- Ce este o vocală?<br /><br />- Pentru tine,... o cântăreaţă... de operă!<br /><br />- Atunci, cântă-mi şi mie ceva! îndrăzni băiatul.<br /><br />Litera A trase aer în plămâni până se deformă. Pe urmă îl dădu afară pe tot, sub forma unor sunete foarte plăcute:<br /><br />- A, e, i, o, u….<br /><br />- Cânţi foarte frumos, aplaudă Mic, extaziat.<br /><br />- Nu-i aşa?<br />Nu degeaba sunt primă vocală pe scena palatului.<br />Puteam să fiu şi balerină, dar mi-au legat picioarele cu aţă, pentru că făceam mereu şpagatul.<br /><br />Băiatul o privi cu simpatie.<br /><br />- Nu ţi-e greu să mergi aşa?<br /><br />- Dar cine a spus că merg?<br /><br />- Păi, cum ai ajuns până aici?<br /><br />- Am zburat.<br /><br />- Nu te cred.<br /><br />- Vrei să încerci şi tu?<br /><br />- Vreau.<br /><br />- Închide ochii.<br /><br />Mic închise ochii, lăsându-se pradă imaginaţiei.<br /><br />- Unde mă duci?<br /><br />- Nicăieri.<br /><br />- Dar eu simt că mă duci undeva.<br /><br />- Ţi se pare.<br /><br />Şi totuşi el se trezi pe o frunză mare de brusture.<br />Singur.<br />Ba nu, alături de miniona Zână a Florilor, care îi pansa, cu o petală de crin, rana roşie din genunchi.<br /><br />- Eu sunt Degeţica, mai auzi, după care căzu într-un basm adânc.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-6627724130707996041?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-86699383202297286232008-09-12T05:57:00.001-07:002008-09-12T22:26:50.239-07:00Mic se chinuia să îşi ia fără smiorcăieli rămas bun de la buldog. <br />Nu ştia să se despartă.<br />I se părea că nu o să poată niciodată să-l lase acolo şi el să pornească în căutarea Albei-ca Zăpada.<br />Aşa că mai trăgea de timp.<br /><br />- Dar pleacă odată, zise buldogul. <br />Ce te tot foieşti?<br />O să mă regăseşti aici, că doar nu am în ce poveste să mă mai duc.<br /><br />- Mi-a venit o idee, răspunse băiatul.<br />Vii cu mine.<br /><br />- Am eu nevoie de mişcare, dar nici chiar aşa, zâmbi câinele, cu colţurile gurii lăsate în jos.<br /><br />- Tu ai nasul fin, poţi să miroşi urmele…<br /><br />- Şi picioare prea scurte.<br />Nu vreau să-ţi fiu o povară când o să te rog să mă iei în braţe.<br />Pe hârtie se merge mult.<br /><br />Era adevărat.<br />Mic o ştia.<br />Trecură doar trei zile de când îşi începu călătoria, dar deja se simţea departe.<br /><br />- Nu te voi uita niciodată, B! îl alintă el pe buldog.<br /><br />- Nici nu ai cum, amice!<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-8669938320229728623?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-26392797418344470662008-09-12T04:54:00.001-07:002008-09-27T22:37:19.232-07:00- Povestea lui Bişon începe cu a fost odată?<br /><br />- Da, toate poveştile încep cu a fost odată, răspunse atoateştiutor buldogul.<br /><br />- Mi-ar plăcea să am şi eu un prieten celebru…<br /><br />- De fapt, mi-e ca un frate. <br /><br />Mic îşi aduse aminte de Albă-ca-zăpada, sora sa necunoscută dintr-o poveste.<br /><br />- Ştii, cu Bichon e o istorie cam lungă… începu buldogul. Cred că e mai bine să-ţi zic doar esenţialul.<br /><br />- Vrei să nu mă plictisesc?<br /><br />- Nu, vreau să rămâi cu ceva din povestea asta.<br /><br />- Cu…CE?<br /><br />- Exact, cu C.<br /><br />Mic făcu ochii şi mai mari decât îi avea.<br />Apoi adăugă, înţelegător:<br /><br />- Crezi că o-mi placă esenţialul?<br /><br />- Da, foarte mult! <br />Cred că cel mai mult, îşi umflă pieptul buldogul cu fălcile cam lăsate. <br />Un firicel de poveste i se scurgea de pe o buză.<br /><br />Mic începu să râdă.<br />Buldogul şi el.<br />Părea mai frumuşel acum.<br />De fapt, nu e deloc urât, se gândea Mic. Şi mai e şi foarte deştept…<br />Gândul îi fu, însă, întrerupt:<br /><br />- Bichon e grozav.<br />Şmecherul ăsta nici acum nu-şi arată vârsta. <br />Nu îţi spun câte suflete miloase l-au luat să-l crească…<br />Fiecare până s-a plictisit, şi toţi crezând la început că e pui…<br /><br />- Eu sunt foarte mare ! simţi băiatul nevoia să intervină.<br /><br />- Pentru că tu nu ai blană! zise Buldogul.<br />Dacă aveai blană şi nu ţi se vedeau decât ochii, toţi ar fi zis că eşti un pui de Bichon.<br /><br />Lui Mic îi plăcu ideea.<br /><br />- Trebuie să afli că într-o zi a ajuns în casa unei fete care, ca şi tine, nu ştia să scrie.<br /><br />- Nici tu nu ştii să scrii.<br /><br />- Eu sunt câine, ai uitat?<br /><br />Mic schimbă repede vorba.<br />- Şi cum o chema pe fată?<br /><br />- C_nuşăreasa.<br /><br />- Nu-mi sună bine, C_nuşăreasa.<br /><br />- Nici mie, dar dacă fata aşa îşi scria numele, aşa ţi-l spun.<br /><br />- De ce nu o corecta nimeni?<br /><br />- Pentru că era foarte săracă. Nu avea decât zdrenţele de pe ea.<br /><br />- Îi dau eu blugii mei.<br /><br />- Fii serios, în poveşti nici băieţii nu poartă blugi.<br />Darămite o fată!<br /><br />- Era o fată bună?<br /><br />- Da.<br />L-a îndrăgit pe Bichon de cum l-a văzut alungat în stradă de o pisică aristocrată.<br /><br />- Şi pe urmă?<br /><br />- Pe urmă l-a luat în casa ei şi l-a ascuns, de frică să nu i-l fure cele două surori vitrege.<br /><br />- Îmi place povestea.<br /><br />- Stai să auzi mai departe.<br />Desigur, nu ştii, pentru că eşti Mic, dar într-o zi se dădu o petrecere la palatul acela, pe care îl vezi ceva mai încolo.<br />La petrecere fură invitate toate fetele, mai puţin C_nuşăreasa.<br /><br />- Îmi pare rău de ea. <br /><br />- Şi lui Bichon i-a părut, că doar îmi e prieten şi frate.<br />De aceea a făcut o faptă necugetată pentru un câine de rasa şi de vârsta lui: s-a tuns.<br />Arăta ca un pui jumulit, dar cel puţin îi dăruise din inimă C_nuşăresei material pentru o rochie albă şi pufoasă, cu pedigri.<br /><br />- Cred că era frumoasă.<br /><br />- Puţin spus. <br />Când a venit zâna şi a văzut-o s-a minunat.<br />Nu a trebuit să mai dea decât foarte puţin din baghetă.<br /><br />- Şi Bişon?<br /><br />- Bichon, pentru sacrificul lui, a fost imediat răsplătit.<br />A primit înapoi toţi anii pe care îi trăise prin străini, plus un castron cu boabe mari şi rotunde pe care erau scrise toate literele din alfabet.<br />Aşa a învăţat el să citească şi să scrie.<br />După care a învăţat-o şi pe C_nuşăreasa tot ce trebuia să cunoască pentru a fi o bună soţie pentru un prinţ.<br /><br />Lui Mic îi păru rău că povestea s-a terminat…<br /><br />Dar buldogul mai adăugă, lingându-şi buzele de plăcerea continuării:<br /><br />- E suficientă o singură boabă din aia în vârful unui pantof, ca să nu îţi intre piciorul şi să ratezi o căsătorie pe cinste.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-2639279741834447066?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-88379977931613910712008-09-10T23:36:00.001-07:002008-09-16T22:39:40.815-07:00"Am fost înghiţit de o poveste", se gândi Mic şi începu să ţopăie fericit în jurul unui buldog francez, care şi el fusese înghiţit de aceeaşi poveste.<br /><br />- Tu cine eşti? mârâi buldogul.<br /><br />- Eu sunt un copil, răspunse Mic.<br /><br />- Şi de ce mă deranjezi în timp ce scriu?<br /><br />Mic dădu să se întoarcă cu spatele, dar buldogul îl prinse de turul pantalonilor.<br /><br />- Stai, că nu te muşc. Poate n-ar fi rău să-mi dai o mână de ajutor. Nu mă descurc şi singur şi în altă ţară.<br /><br />- Tu de unde vii? întrebă Mic, fericit că este băgat în seamă.<br /><br />- Din… Francezia. Nu aş fi venit, dacă nu m-aş fi uitat în oglindă.<br /><br />Mic îl privi, dar nu mult.<br /><br />- Vezi ce urât sunt? continuă buldogul. De aceea vreau să fiu deştept.<br /><br />- Şi cum o să fii deştept?<br /><br />- Întâi învăţ să scriu şi pe urmă o să învăţ să citesc. Aşa am auzit că te faci deştept.<br /><br />- De la cine ai auzit?<br /><br />- De la o literă pe care o chema A. Eram gata s-o sfâşii, când a venit stăpânul meu şi mi-a smuls cartea din colţi. A fost foarte drăguţă cu mine.<br /><br />- Şi cu mine.<br /><br />- Mi-a spus că pot fi un animal de companie minunat, dacă învăţ bunele maniere.<br /><br />- Mă bucur să-ţi pot fi de folos, zise Mic.<br /><br />- Atunci ajută-mă să-mi scriu numele pe plăcuţa asta. Sau nici tu nu ştii să scrii?<br /><br />- Păi, să vezi…<br /><br />- Uite cum facem, scriem numai iniţiala, îl salvă buldogul, mai avansat. Adică prima literă din cuvânt. Adică B.<br /><br />- Eu îi fac spatele, spuse Mic.<br /><br />- Eu capul şi burta.<br /><br />- Şi după ce terminăm?<br /><br />- După ce terminăm, îţi spun o poveste nemaiauzită cu prietenul meu, Bichon.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-8837997793161391071?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-85515927570646710932008-09-10T23:33:00.000-07:002008-09-16T22:39:24.057-07:00- Cu mine încep toate poveştile, zise litera A, ieşită în relief.<br /><br />- Eşti foarte lăudăroasă, răspunse Mic, dar o mângâie totuşi pe capul ţuguiat şi pe cele două picioare parcă prinse cu aţă.<br /><br />- Aşa-i că tu nici nu ştii să citeşti? continuă litera A, pe un ton superior. Mare mirare dacă ai auzit vreodată de Albă-ca-zăpada (preferata mea) sau de pitici. De când sunt eu în cartea asta nu ţi-am văzut niciodată părinţii. Apropo, cu ce se ocupă când nu îţi spun poveşti?<br /><br />Mic se înroşi:<br />- Cine este Albă-ca-zăpada?<br /><br />- Cine să fie, sora ta!<br /><br />- Şi eu de ce nu o cunosc?<br /><br />- Pentru că, vezi tu, nici ea nu te cunoaşte pe tine! Ai înţeles?<br /><br />- Bine, şi ce trebuie să fac dacă vreau să o întâlnesc?<br /><br />- Păi, să intri şi tu în poveste.<br /><br />- Cum?<br /><br />- E foarte simplu: ciocăneşti la uşa mea şi eu îţi fac intrarea.<br /><br />Mic îndoi atunci degetele şi atinse nesigur colţul foii...<br /><br />Dintr-o dată simţi că ameţeşte, tras de o forţă nevăzută în interiorul unei pagini tot mai albe...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-8551592757064671093?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4286605347657904853.post-58119867531262401132008-09-10T02:55:00.000-07:002008-10-14T12:17:41.565-07:00Pentru MIC -<br />un copil de pe planeta Pământ<br />şi călăuzelor sale<br />pe tărâmul acestor poveşti<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4286605347657904853-5811986753126240113?l=eliadavid-povestileluimic.blogspot.com' alt='' /></div>elia davidnoreply@blogger.com0